Iubiți credincioși, mă bucur să fiu în fața dumneavoastră, deși nicăieri în Evanghelie nu se spune că acel fiu risipitor, după ce s-a întors la casa tatălui său, a început să țină predici. Iată-mă în fața dumneavoastră, chemat să rostesc un cuvânt de învățătură la rugămintea părintelui Iustin și, împreună cu rugăciunea dumneavoastră, am să încerc să duc la capăt această exegeză a unei Evanghelii extraordinare care pune în prim-plan aceste imagini ale Ierusalimului – orașul păcii, Templul construit de două ori, dar și figura lui Hristos pe care o vom vedea în slava Sa de astăzi într-o săptămână, în frumoasa zi de Paști.

Sunt foarte bucuros să vă spun că am pregătit această predică chiar la Ierusalim acum câteva zile. Acolo am putut să regăsesc realismul evanghelic uitându-mă pe acele străzi foarte înțesate cu pelerini, la fel de înțesate cum este și biserica astăzi plină de credincioși. Dintr-o observație antropologică, mă bucur să pot să confirm că, într-adevăr, Ierusalimul a fost, este și probabil va fi centrul spiritual al Israelului dintotdeauna. Îndrăznesc să spun că avem o lecție de învățat cu toții din întâlnirea cu acest loc sfânt. Îl vedem pe Hristos astăzi intrând în Ierusalim. De fapt, urcând spre Ierusalim, pentru că El trebuia să urce un munte să ajungă acolo, așa cum și noi trebuie să urcăm mereu câte un munte ca să ajungem în locurile importante ale vieții. Vedem această scenă extraordinară – e foarte vizuală relatarea evangheliștilor – cu mulțimile de oameni care își aruncă haina la picioarele Mântuitorului. Câți dintre noi am face în mod real asta pentru a-L întâmpina pe Domnul?

Și acei oameni strigă „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” Nu știm exact ce înseamnă „Osana”, dar spunem și noi ”Osana, Osana, Osana”, spune și Sfânta Liturghie și în alte contexte, cu speranța că această rugăciune jubilatorie va ajunge la Domnul. E o exclamație plină de îndrăzneală, plină de bucurie pentru că acei evrei așteptau să vină cine spunea Scriptura că va veni printre ei, anume Fiul lui David.

Atât elitele religioase din templu, cât și oamenii simpli Îl ascultau pe Iisus. Iar după cum ne spune Evanghelia după Matei, mai ales arhiereii și cărturarii Îl priveau plini de invidie „și se mânia duhul în ei”. Invidia a fost dintotdeauna un păcat al celor care privesc mai mult decât acționează și Domnul a fost și el victimă a acestei invidii care se pare că nu ocolește nici slujitorii templului. Avea să fie o invidie fatală, pentru că putem spune că această intrarea a Domnului în Ierusalim este de fapt începutul sfârșitului. N-aș vrea să insist asupra acestui conflict între Iisus și liderii religioși ai vremii, deși există o relatare la Marcu care merită analizată mai îndeaproape pentru că ea scoate la iveală această extraordinară bucurie sau așteptare, ca a unor copii care așteaptă o surpriză și au un mod inocent de a trăi acest moment. Iar așteptarea evreilor de atunci și a copiilor care Îl întâmpinau pe Domnul era o prelungă și greu stăpânită așteptare. Știți ce spun ei? Ei spun că „binecuvântată este împărăția ce vine, a părintelui nostru, David”. E uimitor, căci ei nu spun „a părintelui nostru, Iisus” nu spun „a părintelui nostru, Hristos”, ci „a părintelui nostru, David”. Și, din nou, „Osana! Osana întru cei de sus!” – putem traduce asta ca „slavă” sau „pace”, acesta ar fi sensul de bază.

Iisus intră, deci, în Ierusalim călare pe un măgăruș – diminutivul acesta a fost folosit de unii traducători. S-ar putea spune că este o imagine ușor ridicolă. O imagine a unui rege călare pe un măgar – toată lumea ar râde, cum s-a râs cândva și de Don Quijote. Dar norodul îi soarbe vorbele de pe buze. Ei bine, toată lumea, în pofida acestei evidențe, speră cu ochii credinței că El este, bineînțeles, Fiul lui David, eliberatorul care va instaura un nou Ev, o nouă împărăție, întrucât erau deja asupriți și sătui de tirania romanilor și de lăcomia mai marilor templului. Așteptarea era justificată.

Însă, foarte interesant, cei care Îl primesc astfel pe Domnul, observă că nici ucenicii, nici apostolii din jurul Domnului n-au săbii, n-au sulițe sau vreun fel de arme de luptă. Aș zice că pentru Iisus, Ierusalimul n-a fost nici o Mecca, nici o Medina. Cu siguranță, experiența lui în Ierusalim nu seamănă cu experiența altor lideri religioși care au asumat aceste straie de războinic. Domnul alege să intre în cetate pe un măgar. Câți oameni credeți că erau atunci în cetatea Ierusalimului? La noi, când există o sărbătoare religioasă, orașul se golește și mulți ne bucurăm că nu mai este trafic. La ei când exista o sărbătoare, orașul era înțesat de oameni, probabil spre un milion la număr. Alți cronicari ai vremii spun că ar putea să fi fost chiar și 2 milioane de oameni. E clar că multele sacrificii care se făceau la templu creau o atmosferă de hărmălaie, de zgomot, de mirosuri incerte. Era o lume pestriță pe care Iisus n-a ocolit-o. Așadar, acest milion de oameni se pregătea să celebreze Paștele. Despre Paște am putea spune că este sărbătoarea trecerii, cu referire la treceri multiple – și trecerea pe verticală, și trecerea pe orizontală, și trecerea din Egipt către pământul făgăduinței, dar și trecerea îngerului morții asupra casei care era însemnată cu sânge. E o imagine frumoasă a Vechiului Testament pe care merită să o revedem. Iată, deci, cum Iisus Hristos, în inima acestui oraș, face o operă de purificare și de curățare din poziția aparent ridicolă a celui înălțat pe o asină. N-aș vrea să forțez comparația și nici să propun o imagine vulgară, dar gândiți-vă doar pentru o secundă cum ar fi să vedem un președinte de țară care face o vizită de stat nu într-un Mercedes ultimul model, ci într-o Dacia Logan veche. În orice caz, este o imagine extraordinar de nepotrivită în raport cu percepția generală a epocii. Ce ar fi să avem un lider care nu e îndrăgostit de show-uri auto, ci mai degrabă de Sfintele Scripturi? Ce ar fi să avem lideri care într-adevăr înțeleg acest anticlimax pe care Îl trăiește Iisus în ultima experiență pascală la care participă?

Iisus intră însă la templu cu un scop. E un fapt important pentru noi și asta ne conectează și la vechea tradiție țărănească, anume că oamenii spirituali și țăranii de odinioară lucrau tot timpul cu sfârșitul în minte. Noi astăzi suntem într-o epocă în care începem multe lucruri și nu le terminăm și în care îndeobște ne temem de confruntarea cu această imagine a sfârșitului. Iisus însă are mereu sfârșitul în minte. De ce? Pentru că El era Cel care voia să împlinească Scriptura. Unul dintre profeții mici, dar mari în același timp, Zaharia, spunea „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept și biruitor; smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei” [Zah. 9, 9]. În memoria religioasă a Israelului, Sionul este cel mai important munte după muntele Sinai.

De asemenea, același profet spune că în ziua aceea, Domnul va întinde ocrotire asupra celor ce locuiesc în Ierusalim, încât cel mai slab între ei să fie ca David și Casa lui David să fie ca Însuși Dumnezeu. David, David și din nou David. Stai și te întrebi ce mai înțelegem noi astăzi din măreția acestui rege care cu siguranță a rămas în amintirea poporului ales ca fiind cel care a fost arhitectul Templului, deși Solomon a fost zidarul. După cum știți, fiindcă era războinic, David nu primește darul de a construi Templul, iar Solomon o face în numele lui, dar templul este dărâmat și apoi rezidit după exilul babilonian sub împăratul Cirus. Acela era un împărat care, deși nu avea legământ cu Domnul, iată că a favorizat un context prielnic pentru poporul evreu.

Iubiți credincioși, Sfinții Părinți ne pun în față și o altă imagine, nu doar această imagine fizică a unei cetăți împrejmuite cu ziduri. Multă lume critică zidurile ca și când zidurile au apărut alaltăieri și ca și când granițele naturale n-ar fi într-un fel o imagine a separației. Dar să știți că Sfinții Părinți spun că ne putem imagina această cetate a Ierusalimului ca pe un suflet, unde mintea noastră este tronul lui Dumnezeu și bătălia pe mințile noastre e o bătălie foarte importantă. Iar zidurile trebuie să fie acele virtuți pe care sulițele vrăjmașului nu le pot străpunge. Cum putem noi deschide porțile templului sufletesc? Cum putem noi pietrui aleile minții noastre? Cum putem împodobi inima cu simțiri curate pentru ca Domnul să intre, să ne curețe și să ne vindece de toate iluziile? Și în special să ne curețe de iluziile puterii, ale slavei deșarte, ale îngâmfării, ale invidiei, dar și ale superstiției, ale magiei și ale altor înșelătorii. La această întrebare va răspunde Săptămâna Mare, însă nu înainte de a stărui preț de câteva minute, așa cum v-am promis, asupra acestei imagini extraordinare a regelui David. De ce spun asta? Pentru că e fabulos cum prima Evanghelie, în primul verset și în primul capitol ne spune că Iisus Hristos, adică Mesia, este fiul lui David, fiul lui Avraam. De asemenea, puțin mai încolo, Îngerul îi spune Fecioarei – și asta apare la Luca, în capitolul întâi: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său.” Maria era evreică și înțelegea sensul mesianic al acestei promisiuni. Însă nu numai cei care vorbeau cu îngerii primeau asemenea vești. Cunoscători ai tainelor cerești păreau să fie și oamenii simpli pentru că ei, cu simplitatea lor, văd minunata lucrare a lui Iisus în popor și exclamă cu uimire: „n-a zis oare scriptura că Hristos va să vină din sămânța lui David și din Betleem?” Și tot evangheliile sinoptice ne spun că doi orbi se țineau după Iisus, strigând și zicând „miluiește-ne pe noi, Fiule a lui David”. Ocurențele sunt absolut relevante și abundente și nu vreau să vă plictisesc, dar e interesant totuși că doi nevăzători din primul veac știau, înțelegeau și vedeau ceea ce profesori de teologie și de filosofie nu înțelegeau în Germania anilor ’30 – anume că tot creștinismul are o rădăcină semitică. Nu putem să trecem peste acest adevăr pentru că și femeia cananeancă, care nu era nici evreică, nici creștină, a spus „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea e rău chinuită de demon”.

Sigur, e la fel de important pasajul în care Iisus are un dialog profund teologic cu niște farisei pe care îi pune în încurcătură când îi întreabă al cui Fiu este Hristos. Aici, Iisus pune o întrebare fără să fie un personaj socratic. Și primește un răspuns: „Al lui David”. Apoi, Mântuitorul „Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numește pe El Domn? – zicând: <<Zis-a Domnul Domnului meu: Șezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale>>. Deci dacă David Îl numește pe El domn, cum este fiu al lui? Și nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt și nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe.”

Iisus era viu, Iisus era prezent, Iisus era conștient de rădăcinile sale într-un fel în care poate noi astăzi nu mai suntem. Norodul se ruga, deci, ca acest Fiu al lui David să vină să-i elibereze, ca acest Fiu al lui David să-i facă pe ei fericiți. De ce? Pentru că a fost o vreme când un păstor cu părul bălai i-a făcut pe evrei fericiți. Și vă amintiți acel pasaj absolut remarcabil din Vechiul Testament, în care David, care nu avea mai mult de 13 ani, cu doar 5 pietre în desagă și din care a folosit doar una, a reușit să îl înfrunte pe filisteanul Goliat și a însuflețit astfel un întreg popor.

David era o figură absolut remarcabilă care a reușit să facă ceea ce puțini au făcut înaintea lui. De fapt, nimeni nu a făcut nici înainte, nici după el. El a reușit să aducă libertate poporului care era amenințat de filisteni. Filistenii încercau să ia Chivotul Legii care era semnul identității, semnul cel mai important al apartenenței lui Israel în relația cu Dumnezeu. Și David nu a reușit să unească cele 12 triburi, ci a reușit să dea o imagine a Israelului ca neam ales care strălucește.

Într-un fel sau altul, David a fost mai mult decât un rugător, mai mult decât un cântăreț la harfă, mai mult decât un conducător de oști, mai mult decât un viteaz care știa să se lupte și cu leul și cu ursul din pustie. David a fost un rege. Și în această biserică se cuvine să te întrebi mai des decât în alte biserici, ce te face, de fapt, să fii rege? Ce este de fapt un rege?

Ne-am amintit și noi ce a însemnat cândva să fii rege în România, când l-am dus pe ultimul drum pe suveranul nostru, Mihai I. Și când, cu ajutorul istoricilor, am rememorat fresce care au definit istoria acestui popor. Am avut și noi doi regi, Carol de Hohenzollern și Ferdinand Întregitorul, care au făcut într-un fel o parte din lucrarea lui David. N-au unit triburi, dar au unit provincii. N-au zidit un templu precum Solomon, dar au zidit o catedrală, cea din Alba Iulia – și mă gândesc la Ferdinand, și și-au dorit o altă catedrală aici, la București – și mă gândesc la Carol, cel care purta pe frunte o coroană de oțel. Viețile celor doi, Carol și Ferdinand, n-au cunoscut huzurul, ci osteneala. În locul iubirii de sine, ei au ales dragostea de aproapele. Poate asta înseamnă să fii rege cu adevărat. Însă regii lumești par marcați de această preocupare pentru geografie, în timp ce împăratul nostru, Hristos, restaurează nu doar o geografie ciuntită, ci templul inimii noastre. Și o face ca Fiu al lui David, erou de legendă, simbol al unității, personaj mesianic a cărui stea strălucește în lume și care e fluturată pe un șal liturgic cunoscut și ca drapel modern al statului Israel.

David a fost un om după inima lui Dumnezeu, al cărui portret îl găsiți și la Voroneț și la Humor și la Sucevița, unde este zugrăvit ca un bărbat evlavios nedespărțit de alăută. O să-l găsiți și în faimoasele manuale de leadership american, astăzi la modă, și în multe cărți scumpe de dezvoltare personală. Vă recomand totuși alte cărți, anume cele de la pangar.

Așadar, David era psalmistul iubit de călugării pustiei, arhitectul primei catedrale, omul a cărui seminție a dat-o pe Sfânta Fecioară. Lui i-a fost făgăduită o veșnică a împărăție, lui i-a fost dat să ridice o nouă capitală, căci Ierusalimul nu era capitală înainte ca David să existe. Această capitală este rămasă în picioare și astăzi și este aflată la intersecția dintre răsărit și apus, dintre veșnicie și eternitate. Dacă Moise a primit poruncile pe muntele Sinai, David a adus Chivotul Legii pe muntele Sionului. Acolo, în orașul păcii, a pus el Decalogul, această temelie a civilizației noastre.

În centrul unui oraș e bine să stea un templu, așa cum în centrul orașului lui Bucur se află Cetatea Crucii Stavropoleos. Și această cetate e un templu, o mărturie a prezenței lui Dumnezeu. Cetatea Stavropoleos este o casă pentru cel necuprins. E un axis mundi, dacă știi să-l privești. Acest templu, această biserică e lăcaș al jertfelor pentru neprihănire. Această biserică e punte între finit și infinit și în mijlocul acestei biserici, în mijlocul nevăzut, se află noul Chivot al Legii – potirul. Numai că în vechea orânduire, templul pe care Iisus l-a vizitat punea accentul pe literă, nu pe duh. Vă rog să vă imaginați templul acela ca pe o piață, pentru că înainte de a te întâlni cu Chivotul Legii, te întâlneai cu piața. Iar acolo se negociau prețuri la animale pentru că animalele cu care veneau mai ales evreii săraci erau găsite ca fiind imperfecte de slujitorii templului și atunci trebuia să cumperi un animal de acolo care bineînțeles că era mai scump. Astfel că începuse să existe o atmosferă de degradare și de decadență pe care Iisus o respinge. De asta intră Iisus în Ierusalim, pentru a curăța o instituție în sine venerabilă, dar transformată în peșteră de tâlhari. Și nu sunt cuvintele mele, ci cuvintele Mântuitorului. Câte instituții nu sunt astăzi transformate în peșteră de tâlhari? Deși ele au un rost, deși ele au o rânduială, deși ele ar merita să rămână în picioare, aceste instituții au fost transformate în peșteri de tâlhari.

Așadar, Domnul urcă pe munte la Ierusalim. E un munte pe care pelerinii trebuie să-l parcurgă și astăzi. Și Iisus o face nu neapărat pentru a se lupta cu romanii. Observați că retorica Lui nu este îndreptată împotriva puterii ocupante. Ci el urcă pentru a înfrunta elitele arogante ale vremii, formate mai ales din farisei, cei care credeau că stăpânesc interpretarea Torei, și saduchei, cei care erau oamenii templului.

Și nu numai că Iisus curăță Templul, dar îngrozește arhierii prevestind dărâmarea lui. Șoc și groază la Ierusalim când Iisus prevestește dărâmarea celui mai sfânt loc pentru evrei care era templul. Și de ce o face, iubiți credincioși? Pentru că El vorbește din perspectiva celui care este slava lui Dumnezeu, El este prezența continuă a lui Dumnezeu în istorie, El este regele mult așteptat, El este împărat peste împărați. Hristos, iubiți credincioși, vine către Sion și ne caută și pe noi. Vine dinspre răsăritul cetății și ne vestește că prezența lui Iahve se poate muta. Nu o face doar atunci, a mai făcut-o și înainte când i-a spus unei femei că vine vremea când ne vom închina în duh și în adevăr. Iar noroadele mirate nu știau cum să interpreteze toată această gesticulație.

Îmi vine să spun că lecția acestei evanghelii de astăzi este foarte simplă, anume că există o singură politică a identității – cea care spune că omul e fiul lui Dumnezeu. Pe linie trupească, Iisus era descendentul casei păstorului din Betleem, David. Pe linie duhovnicească, Iisus era, este și va fi mereu în veșnicie, Fiul Tatălui, lumină din lumină, cuvânt veșnic și icoană a Dumnezeului celui nevăzut. Dacă David a săvârșit păcatul prin poftă, Iisus cel neprihănit se duce pe sine, în această perioadă pascală, ca jertfă pentru întreaga umanitate. Deci nu doar pentru un popor, ci pentru toate popoarele. Dacă David a unificat triburile lui Israel cu care Moise venise din Egipt, Iisus aduce toate neamurile, prin cruce și Înviere, sub cupola Duhului. Și le aduce o veste bună. Dacă David a luptat cu filistenii și cu amoriții, Hristos a biruit uneltirile diavolului, gândurile răutății și împărăția morții. Iisus refuză să fie distribuit într-o dramă care este străină. El alege marginea și poate un rege asta știe să facă. Un rege este rege și în Palatul Elisabeta, dar și necunoscut în depărtare în exil. Așa face și Iisus, se autoexilează și alege marginea Ierusalimului, acolo unde tâlharii erau trimiși, și acolo pregătește pentru ucenicii săi un nou legământ.

Iubiți credincioși, Iisus abolește jocurile de putere și amintește Cezarului și tuturor tiranilor acestei lumi că există de fapt un singur rege, cel care face voia Tatălui ceresc, cel care împlinește porunca iubirii prin slujire. De altfel, Irod, cel care a împodobit ultimul templu, a înnebunit bolnav de putere și a ajuns să fie și un asasin ca și alți tirani ai secolului al XX-lea. Hristos, de fapt și de drept, instituie o nouă realitate. El este noul templu, el este hrana, pâinea vieții și apa cea vie. El intră în cetate și iese din ea pentru a inaugura un alt timp. Nu un timp istoric, ci o nouă ordine a creației orientată spre veșnicie, o lege a iubirii și un Nou Testament.

Faptul că împăratul Titus mai târziu a distrus și cel de al doilea templu nu înseamnă pentru noi că slava lui Dumnezeu a părăsit umanitatea. Prezența lui Dumnezeu în lume nu este spațială, ci duhovnicească. Aceasta este lecția Evangheliei de astăzi. Iubiți credincioși, Iisus intră în Ierusalim pentru ca să curețe templul inimilor noastre. Iar această curățire înseamnă să trăim în El, cu El și pentru El. Pentru că El este Calea, Adevărul Și Viața.

Singurul scriitor creștin-ortodox care a luat un Premiu Nobel, Alexandru Soljenițîn, în 1975, a dat un sfat celor care erau parte din Uniunea Scriitorilor din Uniunea Sovietică. Le-a spus „încercați să nu mințiți timp de 24 de ore. Ca om politic, am încercat să fac asta și mi-a fost foarte greu.” Este foarte greu să eviți fie înșelarea de sine, fie amăgirea aproapelui. Nu e simplu să-l înfrunți pe tatăl minciunii. Avem însă o veste bună: pe unde a trecut Hristos în această lume, templul inimilor a fost curățit și cetatea sufletească s-a întărit. Numai pe piatra credinței în Hristos putem zidi familii statornice, națiuni puternice și o întreagă civilizație.

Înaintea procurorilor DNA și înaintea oricărei instituții omenești, Hristos este cel care stopează corupția la sursă. Pentru a-l cita pe filozoful canadian Jordan Peterson, „Hristos este cel care pronunță adevărul. El este creator de ordine locuibilă. Fără lucrarea ucenicilor săi, întreaga lume de astăzi ar fi un iad.”

Așadar, fără lucrarea ucenicilor lui Hristos, lumea întreagă s-ar surpa și viața noastră comunitară s-ar transforma într-un iad. Omul viu este slava lui Dumnezeu – Gloria Dei est vivens homo, spunea Irineu al Lyonului. Omul credincios e viu pentru că Hristos, viața lumii, a biruit moartea. Prin El, primim și noi ungerea și devenim astfel împărați și împărătese ai creației lui Dumnezeu. Prin muncă împărățim asupra trândăviei, prin post împărățim asupra poftelor, prin filantropie împărățim asupra egoismului, prin dragoste împărățim asupra urii. Pentru noi, cei aflați astăzi cu gândul în cetatea Ierusalimului și cu trupul în Cetatea Crucii, Hristos e păstorul cel bun, Mirele Bisericii, Domnul vieții, templul slavei, regele regilor și măsura tuturor lucrurilor. Lui să fie slava în veci. Amin!

Donează pentru proiectul MihailNeamtu.eu

„Pentru ca răul să triumfe, e suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.” (Edmund Burke)

Noi suntem Mișcarea Națională de Rezistență împotriva tuturor rătăcirilor ideologice ale ultimilor decenii. Iată de ce vă solicităm sprijinul generos pentru anul 2024.

Donațiile dumneavoastră vor acoperi cheltuielile de transport și cazare a echipei mele, dar și închirierea unor sali, costurile de filmare, montaj, post-producție (burtiere, efecte grafice, muzică, subtitrări, animație, etc). Vă mulțumesc!

- Mihail Neamțu

VIDEO | Mesajul lui Donald Trump pentru CPAC Hungary, de la Budapesta: Sunt onorat să mă adresez atâtor patrioți adunați în Ungaria, care luptă, cu mândrie, în prima linie a bătăliei pentru civilizația occidentală

Mihail Neamtu

Prietenii mă văd ca pe un scriitor, educator și om politic. Dușmanii ar prefera să nu mă vadă deloc. În fiecare zi, merită să luptăm pentru o Românie deșteaptă, adică trează spiritual, sănătoasă trupește, prosperă economic, puternică militar și întinerită demografic. În marele concert al națiunilor europeană, vocea noastră are un timbru aparte.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked

{"email":"Email address invalid","url":"Website address invalid","required":"Required field missing"}

Alte articole