Featured Image with Sidebar

Interviu Mihail Neamțu pentru „The Conservative”: Conservatorii. Fără conservanți (I)

08/05/2024

La „The Conservative”, ziarul de politică europeană al ECR Party, am deschis de ceva timp o serie de interviuri luate personalităților conservatoare din România, interviuri grupate sub denumirea „Voci Conservatoare”. Astăzi îl avem ca invitat alături de noi pentru cititorii noștri și pentru cei ce vor urmări materialul online pe Mihai Neamțu, bine-cunoscut vorbitor, teolog, promotor al ideilor perene ale civilizației occidentale creștin-conservatoare, preocupat de politică, scriitor, filosof și publicist, autor de cărți de succes în limba română, și nu numai.

Contrar unor aparențe, Mihai este un domn actual, nu de modă veche, nici de modă nouă, așezat și la locul lui. Despre calitățile sale comunicaționale n-are rost să mai fac precizări, ele sunt bine-cunoscute. Însă, despre calitățile sale umane s-a vorbit și s-a scris mai puțin, cu mult mai puțin decât s-a scris despre defectele sale, multe dintre ele închipuite, „prietenii știu de ce”…

Interviul de astăzi nu este despre calitățile lui Mihai, deși ar merita, ci despre conservatorism, despre idei perene ale filosofiei politice occidentale și despre Dostoievski, idei pe care Mihai le cercetează de departe, în mod scrutător, și de aproape, cu ochii mari, specifici unui spirit viu, neliniștit, conștient de valoarea lui și de efemeritatea vieții. Pentru adevărații prieteni ai lui Mihai Neamțu, acest interviu pentru „The Conservative”, primul de acest fel, dublat de înregistrarea video, va fi ca un jalon deja depășit pe drumul ce se desfășoară sub cadența ideilor și a neliniștilor ce-l poartă spre împlinirea propriului destin, a propriei chemări. Interviul pe care îl veți citi este o transcriere a materialului video realizat și are un grad de acuratețe de 97/98%. Pentru cei care preferă vizionarea acestui material, am adăugat și linkul video din mediul online.

Valentin Licxandru (V.L.): Pentru început, Mihai Neamțu, o întrebare legată de strălucitul parcurs educațional, jalonat de Babeș-Bolyai, Ludwig Maximilian, Durham, King’s College London: de ce teologie și filosofie, și de ce nu v-ați concentrat mai mult pe o carieră academică universitară, așa cum dați exemplu deja la „Școala Neamțu”? Evident, nu e timpul pierdut nici acum, cum s-ar spune…

Mihai Neamțu (M.N.): Povestea e și simplă, și complicată… Mulțumesc pentru aprecieri, simt că ele sunt sincere și că nu vizează neapărat o captatio benevolentiae interesată. Cred că povestea mea este și povestea unei generații!

Povestea mea aparține generației care în anii ’90 a fost fascinată de marile figuri ale României interbelice, de Mircea Eliade (1907 – 1986), de Constantin Noica (1909 – 1987), ca să numim doar doi dintre ei, dar nu numai, ci și de părintele Dumitru Stăniloae (1903 – 1993), un teolog de mare anvergură, cum zic englezii – „a towering  figure”…

Noi am fost fascinați încă din comunism de aceste personalități care au avut anduranță și care au dovedit performanță, nu doar culturală, ci și spirituală, în condiții excepționale. Îl includ aici și pe Nicolae Steinhardt (1912 – 1989), de pildă.

De atunci fascinația mea culturală pentru aceste figuri a fost permanentă, ea nu a suferit fluctuații. La 16 ani, poate chiar mai devreme, am citit Jurnalul Fericirii… Mărturisesc că am fost copleșit de mulțimea de referințe, de bogăția livrescă a cărții, dar și de mărturia personală a acestui evreu, fiul lui Oskar, născut în Pantelimon, o mahala unde pe atunci oamenii bogați se puteau vedea în aceeași zi cu oameni foarte săraci și cu oameni relativ prosperi, fără nicio problemă.

Și, fascinat de această convertire a lui la creștinism (un creștinism de tip ortodox), am hotărât să devin și eu un cal de cursă lungă. Constantin Noica spunea ca există ,,cai de circ” și „cai de tracțiune’’. În cultură trebuie să fii un cal de tracțiune, și la un moment dat să parcurgi nu doar autori, ci și întregi epoci sau, dacă vrei, „literaturi”, cum tot Noica spunea.

N-a fost suficient să citesc doar Eliade, Istoria Religiilor…, am ajuns un mic performer. Să nu exagerăm, dar am fost olimpic pe țară la filosofie, am avut înclinație către studiul temeinic, munceam câte zece – douăsprezece ore la facultate, nici măcar nu mai mergeam la cursuri ca să pot termina o carte. Am avut dascăli extrem de exigenți, și când spun asta vreau să înțelegem că primeam la un examen, uite, dau un exemplu, câte 2.000 de pagini de citit!

Și pentru că nu exista internet pe atunci, nu existau distracții. Pentru că ispita pornografiei sau mai știu eu ce era departe de noi, pur și simplu nu exista atunci o modalitate atât de ușoară de rătăcire! Pentru că nici ispita popularității nu era atât de imediată, am construit scopul acesta nevăzut, știi, adică dimensiunea sufletului, și iată-mă la terminarea facultății în situația de a pleca în Occident.

Am ajuns acolo și am avut șansa imensă să fiu susținut de niște fundații, cum e fundația Ion Rațiu. Nu e puțin lucru să ai bani suficienți, să nu te preocupi de cele materiale ca să te îngrijești de cele spirituale. Mie mi-au dat mai multe fundații bani fără să am nicio legătură personală cu fondatorii acestor instituții. Și anume, cred că am primit 20.000 de euro de la o fundație catolică germană ca să fac doctoratul la Londra, pe lângă bursa de la King’s, care era suficientă pentru viața trăită în centru, în centrul Londrei.

Adică, când zic centru, mă refer la zece minute de Palatul Reginei, ca să fie clar! Condițiile bune de trai pe care le-am avut s-au datorat unei șanse imense pe care abia acum am ajuns să o apreciez. Când merg acum la Londra și văd cât mă costă trei nopți la hotel îmi dau seama ce șansă am avut să stau trei ani, nu trei nopți!

London School of Economics este pe malul Tamisei, aveam o perspectivă superbă. Făceam o plimbare rapidă, și în 20 de minute eram la Saint Paul Cathedral, care era o axă spirituală. Aveam Fleet Street, zona unde presa, o vreme, mai ales în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar nu numai, a avut principalele redacții. Încă se mai vedea și redacția Financial Times. Trăiam vibrația politică a momentului – era invazia din Irak a Americii atunci, discuția despre Tony Blair și despre implicarea în război împotriva lui Saddam Hussein, străzile erau pline de protestatari. După care continuam, și pe dreapta aveam National Gallery, după aceea mai făceam câțiva pași și eram la British Museum.

Elixirul tinereții mele a fost Londra, și faptul că puteam petrece zece – douăsprezece ore zilnic (studiind, n.n.) a fost semnificativ… Uite, o să fiu foarte sincer cu tine, pe vremea aia, când aveam 23 – 24 de ani, voiam să mă călugăresc. De asta am luat acum o cămașă așa, ușor, de preot luteran, când discut cu tine, și mă simt astfel obligat să afișez și o dimensiune protestantă. Glumesc!

Dar dincolo de glumă, fiindcă eram atât de hotărât să mă călugăresc la 23 – 24 de ani, nu aveam aventuri, nu ieșeam cu nicio fată la nicio discuție, trăiam în castitate, hotărât să merg la finele studiilor într-o mănăstire din Essex, un comitat din partea de est a Angliei, și nu s-a întâmplat… Nu am reușit, era un tumult, o neliniște în mine care m-a făcut să mă întorc în cetate!

În 2005, că aici vreau să spun că e povestea unei generații, am aflat că președintele de atunci al României, Traian Băsescu, avea în jurul său consilieri de tipul lui Andrei Pleșu, Teodor Baconschi, Cătălin Avramescu, Bogdan Tătaru – Cazaban ş. a. m. d., oameni de cultură pe care îi admiram și pe care îi respectam. Atunci am zis ,,wow, se petrece o revoluție conservatoare, președintele țării noastre e îndrăgostit de intelectuali!”. Îi pomenea pe Bartolomeu Anania (1921 – 2011), pe Iustin Marchiș (n. 1951). Deci, Traian Băsescu părea marinarul care, precum Alexandru cel Mare, vrea să îl aibă pe Aristotel lângă el ca să se sfătuiască în privința acțiunilor sale guvernamentale.

N-a fost chiar așa, n-a fost deloc așa, ulterior au apărut fricțiunile. Unii dintre acești intelectuali au plecat, alții au revenit. A venit Horia Roman – Patapievici în cercul acela de putere, iar noi, o vreme, am crezut că România trebuie reconstruită prin acțiune politică. Mărturisesc că a fost și criza economică din 2008, și după terminarea studiilor postdoctorale la Colegiul Noua Europă am suferit un șoc. Mi s-a spus că nu pot fi angajat în universitate din motive financiare! Acea ieșire din paradisul unei vieți lipsite de orice grijă a fost șocantă. Un student n-are nevoie de multe, și dacă are totul acoperit, transport, masă, cazare, el nu se gândește foarte mult la strategii financiare sau la mai știu eu ce…

Deci am fost un aerian, pe scurt, care a(m) plonjat în dimensiunea foarte terestră a vieții românești, mult, mult mai apăsătoare financiar decât viața din Occident. În 2007 – 2008 am trăit momente de cumpănă pentru că se terminaseră bursele, aveam și eu spre 30 de ani și am descoperit că Institutul de Istoria Religiilor pe care l-am creat cu o echipă de tineri savanți avea iarăși niște restricții și porțile închise. Deci muncisem vreo opt ani de zile pentru Asociația Română de Istorie a Religiilor și m-am trezit că nu am loc în institutul pe care chiar eu l-am fondat. M-a scârbit, îți spun sincer, din punct de vedere uman, această experiență!

Eram în Occident și trimiteam bani unor colegi de generație, savanți care nu aveau ce să mănânce la București. Eu luam din bursa mea și le trimiteam bani în țară, n-am să le spun numele, ca să îi întrețin, ca sa aibă cu ce să trăiască în România. După ce am revenit în țară, după opt ani de muncă, după ce am realizat celebrarea lui Mircea Eliade la Ateneul Român în prezența a aproape 900 de savanți, se întâmpla în 2006/2007, m-am trezit, că, știi, „la ai săi a venit, și ai săi nu l-au primit”. Dar am realizat că nu e chiar așa, stai puțin, că sunt și alte priorități…

M-am trezit în jocurile astea de putere. Inclusiv în mediul academic a mai fost o încercare, dar toată lumea invoca lipsa banilor: „Dom-le, nu se pot deschide posturi noi, dar stai liniștit…”.

Am constatat că nu sunt doar eu în astfel de situații. Vreau să fiu foarte onest cu tine, uite, Petru Guran de exemplu, cu mult, mult mai pregătit, știe șapte limbi străine, a studiat în limba slavonă texte de secolul al XVII-lea, știe greacă, știe latină, știe germană, știe tot ce trebuie să știe un specialist… Acum cred că este un simplu cercetător, relativ nebăgat în seamă, într-un institut obscur al Academiei Române…

Soarta mea este asemenea (soartei, n.n.) multor tineri care au gustat din amarul unei Românii despre care, o să spun direct, noi nu am realizat, când am revenit de la studii, că niște rețele de putere universitară, pe de o parte, sau politică, pe de altă parte, au creat un climat antiliberal împotriva oricărei competiții! Toate posturile erau date cu dedicație, adică pe relații: ,,Băi, scoatem un post la concurs pentru cutare, pentru Ionescu”. Recunosc, uite, cred că ai simțit că ai atins o coardă sensibilă, știi, un fir dureros, din inima mea cusută și reparată cu greu…

Dar o să fiu foarte sincer, am fost dezamăgit de niște maeștri pe care i-am avut, fiindcă mi-am dat seama că nu au forța, ambiția și dorința de a crea o școală veritabilă. Văzând că fiecare vrea doar să se salveze pe cont propriu, am zis – „OK, domnule, înseamnă că trebuie să fac altceva”. Și am fost foarte deschis pentru aventura politică. Într-un moment de nebunie am creat un partid, Noua Republică, conservator sută la sută! Acolo am întâlnit o parte din prietenii noștri de la Alternativa Dreaptă. Nu aveam resurse financiare, eram sub stres continuu, trebuia să înțeleg chestia asta…

Deci nu am gestionat nici eu perfect partea de management, nefiind un manager, ci un intelectual. Și atunci am creat fricțiuni nedorite de mine și pe care le regret acum, în parte cu oameni pe care îi consider valoroși, chiar dacă, poate, drumurile noastre s-au despărțit.

Totuși, eu spun că Noua Republică a fost primul experiment conservator pe bune după 70 de ani de tăcere pe frontul acesta. A mai existat un soi de proiect conservator în PNŢ, dar nici el asumat până la capăt. Așa am ajuns la ECR și am reușit să am întâlniri semnificative cu Primul Ministru al Marii Britanii (de atunci, n.n.), să discut cu omologii noștri din Polonia și din Cehia, pe care tu îi cunoști foarte bine. Cu toate acestea, electoral, și aici iarăși cred că tu simpatizezi cu starea noastră, să zicem așa, de melancolie electorală, nu am bifat pragul și n-am intrat în Parlament.

Atunci m-am orientat spre asocieri cu partide care nu erau pure, care nu erau nici măcar doctrinare, dar care erau mult mai aproape de jocul care contează în politică, jocul puterii, și acolo am făcut niște încercări.

Întotdeauna am arătat că pot să iau mai mult decât partidul care m-a susținut, am luat procente semnificativ mai mari decât Alianța România Dreaptă din care făceam parte în 2012. ARD a luat 16%, eu 32%. Iar în 2020, am luat procente semnificativ mai mari decât PMP la Sectorul 3 – două, trei procente peste media pe țară. La Timișoara, am luat un partid (filiala locală PMP, n.n.) care era pe la 0.65% și l-am dus la aproape 6%. Acolo unde m-am dus, m-am dus cu totul, cu toată energia mea, cu toată credința pe care am avut-o!

Am avut în spate o echipă minunată și nu mi-a fost deloc rușine de parcursul acesta. N-a fost să fie cu noroc în plan strict politic. Iată de ce eu nu sunt astăzi în Parlament și niciodată nu am fost în Parlamentul României. Am 43 de ani, 10 ani de experiență politică și nicio zi în Parlament! Asta înseamnă, și cu asta închei, că Dumnezeu m-a chemat și la altceva.

Am realizat, după 10 ani de politică în care nu am reușit să produc acea breșă în sistem, că poate dragostea cea dintâi, cartea, și dragostea de cuvânt, dragostea de adevăr, dragostea de cunoaștere trebuie din nou slujite.

 V.L.: Mulțumesc! Aș zice că e o mărturisire în premieră pentru „The Conservative” și apreciez foarte mult franchețea ta! Apropo de carte și de slovă, un amic al meu avea odată o vorbă, spunea că există o relație mutuală între om și carte. Dacă omul îi este fidel cărții în tinerețea lui, și cartea îi va fi fidelă acestuia la bătrânețea lui. Se vede la un moment dat în parcursul fiecărui om această relație de fidelitate! Cartea nu poate da divorț, dar, în schimb, fidelitatea sau infidelitatea ta se vede la maturitate și la bătrânețe!

M.N.: Foarte frumos, n-am mai auzit formula asta, dar îmi place. Cărțile sunt modul nostru, al oamenilor, de a avea aripi precum îngerii, spunea Andrei Pleșu. Cărțile sunt un mod de a călători în timp și în spațiu. Cărțile, iată, sunt și un partener de amor de lungă durată și, într-adevăr, acest principiu al acțiunii și reacțiunii funcționează, slavă Domnului, ca o inerție, și poate o să îl discutăm la întrebarea ta, cea mai bună întrebare a interviului, a zilei, a epocii noastre: ce mai conservăm noi, conservatorii?

Uite, cred că memoria este un lucru pe care trebuie să îl conservăm, și spuneam că principiul acțiunii și reacțiunii funcționează, întrucât memoria are o inerție. M-a ajutat Dumnezeu să țin minte povețe, fraze, butade, expresii, cifre, cronologii din tinerețea cu adevărat îndrăgostită de bibliotecă, de marea bibliotecă.

Cred că, uite, o să spun și asta, chiar dacă rolul meu în politică nu a fost acela de a pune mâna pe putere, de a da drumul la niște politici publice, de a manevra niște bugete, de a construi neapărat niște instituții (fiindcă nu poți să faci lucruri durabile fără acces la resurse), nu sunt singurul de acest fel. Să nu uităm de alți oameni politici care nu au stat neapărat la putere. De exemplu, Iuliu Maniu (1873 – 1953), câte sute de școli și câte zeci de muzee a ctitorit?

El a avut un rol de conștiință a veacului, de pedagog, dacă vrei, al unei generații. În cazul acesta cred că sunt și unii dintre noi în politică. Și aici cred că voi simpatizați foarte mult cu figura idealistului, voi care ați fost prietenii proiectului Alternativa Dreaptă, singurul partid alături de Noua Republică, îndrăznesc să spun, care a ținut de doctrină cu dinții…

Spuneam că rolul unui intelectual în politică adesea poate fi acela de pedagog, adică să inspire, să califice! Uite, mă uit la interviuri, acestea care se fac acum în România: zero substanță intelectuală, doar o deșănțată promovare a unei găști împotriva unei alte găști, gașca mea e mai bună decât a ta, nu se știe de ce, nume rostogolite de o parte și de alta, foarte puține acoperiri pentru aceste laude care se aduc de către unii, în favoarea altora, foarte multă imagine, foarte mult marketing, (dar) foarte putină substanță!

Am un mare regret: Noua Republică avea un site excepțional care a fost închis. Aveam cronicari de excepție și cred că am injectat spațiul public cu pui de noțiuni conservatoare, cu obiective și chiar cu viziune, detalii pe care, în particular, un intelectual în politică le poate face să crească!

 V.L.: Ȋntr-adevăr, infuzarea spațiului românesc cu valorile perene ale conservatorismului politic are o oarecare vechime; o pastișare nefericită a conservatorismului a fost chiar Partidul Conservator al unui mogul de presă (Dan Voiculescu, n.n.), care a sfârșit cum a sfârșit, o urâțenie grotescă, înfiorătoare pentru secolele XX–XXI, pentru ceea ce a însemnat conservatorismul în societatea românească din prima jumătate a secolului al XX-lea sau chiar pentru secolul al XIX-lea! Și pentru că veni vorba de secolul al XIX-lea, știu că ești foarte apropiat de Dostoievski și că ai dialoguri, să spunem, cu mintea aceasta luminată care, de la Răsăritul la Apusul occidental european, face o figură aparte, pentru că a punctat niște idei importante, atât în opera, cât și în viața sa.

De exemplu, legat de anumite personaje ale operei lui Dostoievski, de pildă din Frații Karamazov, Alioșa, Ivan… Ivan cel care vrea să scrie o operă și pe care i-o prezintă lui Aliosa, „Discursul Marelui Inchizitor”. Pe Marele Inchizitor Ivan îl prezintă cu o atitudine extrem de versatilă: trece de la, să spunem, o formă de agonie intelectuală, la extaz intelectual, apoi revine, și parcă vezi în el acea atitudine a omului smerit, după care iarăși trece într-o altă stare emoțională. Există acest du-te-vino emoțional al lui Ivan în timp ce povestește despre Marele Inchizitor. Aș vrea să ne oprim un pic să discutăm despre acest lucru, pentru că Ivan punctează în esență în acel dialog idei interesante pentru omul prezentului, din punctul meu de vedere.

 

M.N.: E foarte interesant că te-ai gândit la acest subiect, e aproape un bicentenar pe care noi trebuie să-l marcăm sub o formă sau alta. Totuși, sunt 200 de ani de la nașterea celui mai important scriitor rus, fără discuție, poate cel mai important autor ortodox al modernității, întrucât a fost tradus în 170 de limbi! Acesta este Fiodor Mihailovici, născut la 1821. Sunt 200 de ani de la nașterea lui în familia unui tată medic, auster și foarte harnic, și a unei mame credincioase, impregnate de înțelepciunea biblică.

Tânărul Fiodor Mihailovici are experiența fabuloasă a revoltei împotriva sistemului țarist. Frecventarea grupului Petrașevski l-a condamnat practic la moarte, dar plutonul de execuție primește vestea, în  ultima secundă, că s-a comutat pedeapsa! Ei nu mai trag în acești condamnați la moarte, ci pur și simplu îi înlănţuiesc și îi trimit spre Siberia. Dostoievski trăiește atunci un moment absolut revelator. Pe de o parte, sistemul lui nervos este cutremurat, și de aici epilepsia și stările lui catatonice, iar pe lângă asta, are experiența revelației lui Dumnezeu, fiindcă în drumul lui spre Siberia el primește de la o necunoscută Biblia, Noul Testament. El este un om în viața căruia cuvântul divin are o intervenție specială! De asemenea, are și experiența abjecției umane când se duce printre acei umiliți și obidiți, cum i-a descris el.

Condiția umană nu trebuie idealizată. Asta fac conservatorii în primul rând: da, ei stopează elanul acesta al idealizării active, pe care o vedeam la alții, a condiției umane. Ni s-a spus că omul e bun de la naștere sau din natură, dar a fost stricat de societatea umană. J.J. Rousseau (1712 – 1778) spune (asta, n.n.) și că ceea ce ar trebui să facem e să schimbăm jocul social dacă vrei, să schimbăm paradigma, și abia atunci va ieși la iveală superba, angelica natură umană, care va crea utopia sau paradisul pe pământ.

Această logică utopică e respinsă de Dostoievski, care descoperă în ocnă cât de jos poate să cadă omul în tot ceea ce înseamnă frustrare, resentiment, ură sau chiar crimă.

Capacitatea lui Dostoievski e de a sonda sufletul fiecăruia dintre semenii lui și, de asemenea, de a imagina figuri ficționale excepționale, cum este cea a lui Ivan, dar care cu siguranță contopește ecouri culturale, nu numai existențiale ale unor figuri din perioada modernității europene occidentale.

Adică, ne putem gândi că în Ivan există un pic din Spinoza (1632 – 1677), de pildă, ateul, scepticul nemărturisit care pune în discuție dogma și revelația, care spune că totul e, de fapt, o plăsmuire a minții omenești. Găsești elemente din revolta lui Karl Marx (1818 – 1883) împotriva sistemului religios de normare a vieții prin reguli, porunci divine și așa mai departe. Simți și un pic din Feuerbach (1804 – 1872). Geniul lui Dostoievski e acela de a contopi elemente de doctrină și de sensibilitate într-o postură spirituală și emoțională, de a le forja într-o personalitate, într-o figură ficțională, care sigur că domină un întreg roman–fluviu, care este romanul acesta, Frații Karamazov. Ivan este, într-adevăr, cel care pune problema ateismului, ca și alte figuri din Demonii, de pildă. Geniul lui Dostoievski apare în capacitatea lui de a intui momente semnificative din secolul al XX-lea, (deși, n.n.) el a trăit până la finele secolului al XIX-lea.

Veacul acesta tulburător, al XX-lea, care include revoluția bolșevică, cele două războaie mondiale, revoluția castristă… El nu ajunge să le vadă, nici măcar o parte din ele, nici măcar revoluția bolșevică, precum soția lui, Ana Grigorievna, mult mai tânăra lui soție, care a supraviețuit revoluției bolșevice din 1917, dacă nu mă înșel! Și spuneam că omul acesta, Dostoievski, (care era, n.n.) plin de adâncime spirituală și de rafinament intelectual, a anticipat mișcările seismice ale secolului al XX-lea!

Deci, de ce avem nevoie să dialogăm cu marii oameni de cultură, impregnați de creștinism și de un ethos cultural biblic? Pentru că acești oameni au capacitatea extraordinară de a vedea, ei sunt văzători, și sunt de aceea și prevăzători!

Noi, în schimb, agitați, prinși într-un tumult cotidian, obsedați să ne creștem acțiunile de bursă sau mai știu eu ce, s-ar putea să nu anticipăm catastrofele viitorului. Și atunci îl citim pe Dostoievski, pentru a întâlni o minte cu adevărat șlefuită și deschisă la misterul revelației lui Dumnezeu, dar și al Răului, fiindcă Apostolul Pavel vorbește chiar și despre o taină a fărădelegii. Un asemenea om poate să ne spună lucruri semnificative despre condiția umană.

De pildă, câți dintre adulți ar recunoaște că în oameni, ființe sexuale, există o umbră care îi face pe unii să plonjeze din sexualitatea firească, binecuvântată, care are legătură cu un legământ de fidelitate, cu instituția căsătoriei și cu promisiunea nașterii de prunci, într-o zonă întunecată? Dostoievski are astfel de personaje. Dacă nu mă înșel, chiar bătrânul Fiodor la un moment dat îi spune lui Dimitri: „Hai prin sătucul acesta și îți voi arata eu fete (și aluzia lui e la fete de 12, 13 ani) și ce prospături poți să întâlnești!”.

Deci, Dostoievski are curajul de a ieși din morala burgheză a secolului al XIX-lea, din puritanismul victorian, și de a spune că într-o minte bolnavă și posedată de patimi poate să fie plăsmuit chiar gândul ofilirii și al batjocoririi inocenței unor fete…

Când astăzi discuți despre pedofilie, despre devianțele sexuale, poți să îl lași deoparte pe Dostoievski? Ar fi o mare greșeală! Deci, Dostoievski este formidabil pentru că pune diagnosticul corect pe ce înseamnă distrofia, dezorganizarea și dezordinea familiei moderne, în Frații Karamazov.

El e capabil să pună degetul pe rană și când vine vorba de mișcările revoluționare, de mișcările acestea progresiste de „emancipare” a societății de orice înseamnă trecut: tradiție, mit și religie. Aici iarăși merită să vedem cum Dostoievski este profetul secolului, chiar al secolului al XXI-lea. Nu în ultimul rând, Dostoievski este acel geniu literar polifonic, cum i s-a spus, care este în stare să vadă mișcările sufletești ale unei inimi fără Dumnezeu. Pentru un om pentru care nu există Dumnezeu, orice este posibil.

De aceea, când vorbim despre Jeffrey Epstein sau despre Bill Clinton, putem să-l evocăm și pe Dostoievski. Am înțeles că Bill Gates s-a întâlnit cu Jeffrey Epstein… Pun o întrebare simplă: de ce aceștia nu au simțit nevoia să se întâlnească cu Soljenițîn, de exemplu? Da, e adevărat, el a plecat din America prin anii ’90, dar acești magnați, ca Jeffrey Epstein și Bill Gates, care erau milionari încă de pe atunci, sau chiar Bill Clinton, care era guvernator de Arkansas, puteau să caute prin anii ’80 învecinarea cu o conștiință precum Soljenițîn.

 V.L.: Problema asta a concupiscenței, a acestor trăiri, aș zice, la marginea rațiunii, capturează sufletul omenesc de o asemenea manieră, inclusiv rațiunea unui om, încât nu mai e loc de altceva; dar înainte să mai punctăm aceste idei, ai spus un lucru foarte important legat de Dostoievski, pe când era la ocnă. Când a descoperit el toate acele lucruri sau în ce context a descoperit el acele elemente valoroase ale perspectivei sale profetice cu privire la societatea omenească, la Occident? În ocnă, adică în absența libertății. E foarte important, libertatea e un element de care oamenii aceștia despre care ai povestit mai devreme nu au fost lipsiți. Ei au avut libertate, totul la îndemână, și atunci au crezut că totul este permis…

M.N.: Eu cred că, într-adevăr, uneori ai nevoie de o constrângere exterioară ca să descoperi interioritatea. Nu spun că libertatea este un bun care se câștigă doar după sclavie, dar fără să fi gustat măcar din sclavia păcatului sau din sclavia unui trup înlănțuit, nu vei aprecia niciodată libertatea promisă de creștinism.

Iisus spune: „Adevărul vă va face liberi” (Ev. după Ioan, a doua parte, n.n.); de aici și faptul că în opera lui Dostoievski apare întotdeauna tema spovedaniei. Spovedania la Tihon, de pildă, este, dacă nu mă înșel, confesiunea care apare în Demonii, sau spovedania în fața bătrânului Zosima, inclusiv a pătimașului Fiodor.

De asemenea, avem spovedanii făcute în mod direct sau indirect lui Alioşa, cel care prin puritatea lui atrage mărturisea Gruşenkăi, de exemplu. Grușenka l-ar putea atrage ca femeie frumoasă, voluptoasă și pătimașă pe tânărul Alexei. Cu toate acestea, destăinuirile despre sufletul ei îl fac pe Alioşa să o privească altfel, nu cu ochiul bărbatului poftitor, ci cu ochiul curat al unui monah doritor de mântuire și bunăstare sufletească pentru ceilalți.

Deci, să revenim puțin. Așa este, tema adevărului care ne va face liberi este centrală în creștinism. Din păcate, lucrul acesta e uitat, și în contextul contemporan avem adesea de-a face cu un creștinism moralist, care e obsedat doar de conformarea la niște reguli exterioare: să nu faci aia, să nu atingi aia, să nu bem un pahar de vin, că e păcat – genul ăsta de reducere a creștinismului, care este infinit mai complex decât ne imaginăm noi, niște farisei de modă nouă. Genul ăsta de contracție a creștinismului la un set de norme este foarte prezent, de altfel, și în Occident. În Occidentul Augustinian târziu a apărut această deviație a obsesiei păcatului și vinovăției în raport cu Dumnezeu.

V.L.: Este Dostoievski un strălucit reprezentant al existențialismului religios în estul european? Adică Dostoievski strânge în opera sa aceste elemente; atunci când arunci ochii peste perspectiva existențialistă cu privire la viață, la marile teme ale umanității, le regăsești acolo, le vezi acolo, adică sunt „în spate”, întrețesute, fără îndoială! Mergem în vestul Europei, în același secol XIX, și un pic mai încolo îl avem pe Kierkegaard, părinte al existențialismului (religios creștin, n.n.)! Ulterior, așa este istoria, nu avem cum să o schimbăm, (avem) contra-partida existențialismului ateu reprezentat un pic mai jos, spre sud-vest, de Jean Paul Sartre, pe la jumătatea secolului al XX-lea despre care povestesc. Iar revenind spre estul european, îl avem pe Lenin (la începutul secolului al XX-lea, n.n.). Eu îl vad pe Lenin în relație cu Sartre, ca pe un reprezentant de seamă al existențialismului ateu (în politică, n.n.).

M.N.: Și al materialismului dialectic! Există o anumită tensiune între existențialismul ateu și materialismul dialectic, totuși, primul nu spune că soluția la problematica aceasta a vieții umane este neapărat angajare ideologică, în timp ce pentru Lenin răspunsul era de a răsturna ordinea veche. La Lenin, angajarea revoluționară de tip dialectic (era) să instaurăm o nouă ordine. Dar ai dreptate, Dostoievski este cu adevărat o figură, spuneam, centrală a gândirii creștine asupra modernității.

El ca jurnalist a spus lucruri care eu nu sunt de acord… sau poate că a avut niște fixații, care erau îndatorate unor prejudecăți ale vremii.

De pildă, problematica evreiască. În condițiile în care ai pogromuri care se petrec în Odessa, în Chișinău, culmea, mai târziu, cred că prin 1903/1904, faptul că tu în continuare vezi minoritatea evreiască ca fiind problematică în Rusia țaristă arată poate o limită. De aici și acuzațiile la adresa lui, că ar fi fost antisemit. Atenție, pentru mine Dostoievski, nu trebuie citit ca jurnalist sau politician, cum de fapt nici nu a fost, ci trebuie citit mai ales ca autor al romanelor polifonice, cu care sondează adânc în condiția omului modern.

Aici este marea noastră provocare, oare conservatorii mai înțeleg dincolo de problematica financiară? De exemplu, eu sunt conservator fiscal, doresc ca banii mei din buzunar să fie cât mai puțin atinși de Fisc, de birocrați, de Jupuitu’ sau de mai stiu eu de cine… Dar dincolo de conservatorismul fiscal, care în tradiția americană este extrem de răspândit, apărăm și familia și așa mai departe!

Suntem oare conștienți că trebuie să conservăm ceva și mai de preț, și anume creștinismul? Pentru că aici, uite, îți spun sincer, nu toți colegii din ECR sunt atât de îndrăgostiți de tradiția creștină, și nu vreau sa fiu polemic! Componenta românească și poloneză în ECR ar putea fi tocmai asta: redescoperirea creștinismului ca realitate existențială, nu doar culturală pentru europeni! Fără o sondare a sufletului creștin nu vei înțelege Europa până la capăt!

Dacă îmi permiți încă un lucru, fiindcă timpul trece, și nu vreau să treacă fără a adăuga acest fapt. Ca tine, mi-am pus întrebarea aceasta: ce mai conservăm noi în secolul XXI? Eu propun o formulă, conservatorism fără conservanți, care mi se pare esențială, întrucât și la conservatori am văzut tendința aceasta de a chema mereu statul intervenționist, monopolist, care este adesea arbitrar și violent. Statul este chemat adesea de către unii conservatori ca să apere niște valori, asta în răspăr cu viziunea noastră, a mea și a lui Nicolae Iorga (1871 – 1940) sau a altuia despre care o să mai vorbim, cu viziunea organicistă, prin care eu înțeleg că adevăratele, autenticele lucruri se nasc fără intervenția statului!

Și vreau să îți dau ca exemplu bisericile de români din diaspora, care apar fără ca vreun ministru de externe să sune și să spună: ,,Alo, nu vreți o parohie la Milano?”, „Nu vreți să faceți o bisericuță la Londra?”. Nu, românii se strâng laolaltă, și astfel ia naștere instituția bisericii, fără intervenția statului! Un bărbat și o femeie se îndrăgostesc, decid să se căsătorească și să facă copii fără intervenția statului. Un om de afaceri apără proprietatea privată și libera inițiativă fără intervenția statului!

Deci, pe scurt, adevăratul conservatorism este acela fără conservanții dirijiști și intervenționiști, fără conservanții etatiști care, din păcate, între un model de tip Marine Le Pen, sunt, se pare, tot timpul invocați ca fiind esențiali pentru renașterea proiectului conservator.

Prin urmare, eu prefer modelul lui Ronald Reagan (1911 – 2004), și mai puțin al lui Marine Le Pen, pentru că atunci când statul intervine se creează o clasă birocratică de profitori, care în numele unei moralități perfecte parazitează bugetul public și confiscă o temă autentică, cum este tema creștină, tema familiei, tema antreprenorialului!

L.V.: Totodată (intervenționismul etatist, n.n.) bulversează ordinea firească a societății! Mihai, tu ești și autor de cărți, cărți care, și fac următoarea afirmație pe baza experienței mele, pentru că am citit o parte dintre cele care mi-au ajuns la mână, vor marca o parte serioasă a următoarelor generații de tineri români, pentru că ele prezintă aceste teme mari, veșnic deschise răspunsurilor, despre care nu se poate vorbi că primesc răspunsuri finale, ci doar preliminare, și anume Credință și rațiune. E o carte în care prezinți dialoguri cu niște minți care pe mine m-au încântat de-a dreptul, cele cu Andrew Louth, cu Engelhardt sunt foarte suculente. Din ce punct de vedere (sunt suculente, n.n.)? Datorită faptului că unui om care este însetat de idei, de, să spunem, acele mici pulsiuni, zvȃcuri care duc mai departe exact genul ăsta de discuție și de dialoguri, pot să îi ofere exact la momentul însetării ce are el nevoie. Câte minți, atâtea lumi. Prin urmare, fiecare om ajunge să intre în contact cu o altă minte, prin intermediul unei cărți (și) simte aceste lucruri!

Iarăși, o carte interesantă dintre cele peste care se poate survola, doar la nivel de titlu, că nu avem timp să discutăm, care naște contradicții și dispută în societatea actuală românească, Fenomenul Trump!

Una și foarte frumoasă, apropo de temele prin care și Dostoievski a fost la un moment dat analizat; în urmă cu ceva timp, ai făcut un material video pe care nu am reușit să-l vizionez integral, cu privire la bătălia pentru Israel. De asemenea Visul României Mari.

Uite, de curând, cu ocazia prezentării scrisorilor de acreditare la Moscova a noilor ambasadori, au fost și noii ambasadori ai României și Moldovei. La un moment dat, Putin a făcut niște afirmații legate de România și de Moldova, despre dezvoltarea unor ,,relații reciproc avantajoase”.

Ce poate fi vorba de „reciproc avantajos”, când noi vorbim despre două lucruri importante: returnarea tezaurului și visul României Mari sau cel puțin reunirea cu actuala Moldovă! Coperta cărții Visul României Mari include și Moldova lui Ștefan, și Basarabia de Nord, și Basarabia meridională, care a fost cedată Ucrainei, cele trei județe din sudul Moldovei actuale. Remarcabil este că vorbesc cu mulți oameni și constat, pentru că întreb în calitate de cronicar, că mulți nu cunosc România Mare și nici tezaurul care a rămas la Moscova în 1917. Ulterior a izbucnit revoluția bolșevică în octombrie 1917; partea cea mai importantă, și anume aproape 100 de tone de aur fin, a rămas în mâinile rușilor. Prin urmare, ce putem să vorbim sau cum am putea să înțelegem această invitație a președintelui rus despre „relații reciproc avantajoase”?

 

M.N.: Eu nu sunt încă pregătit să lansez ditamai dezbaterea despre Rusia și România în privința politicii externe. Mă cunoști foarte bine, sunt un anticomunist sadea și nu cred în declarațiile de bune intenții ale unor foști kaghebiști, securiști, comuniști. Niciodată nu pot să am încredere în ei, dar nici nu vreau să pară că sunt un paranoic!

Dacă declarația aceasta vizează finanțarea unui fond de traduceri din Cehov, din Gogol, din Dostoievski, din mari autori teologici, precum Vladimir Soloviov (1853 – 1900), Nikolai Loski (1870 – 1965), Vladimir Losski (1903 – 1958), dacă se creează peste noapte un fond  de investigații științifice a marii culturi ortodoxe ruse, cultură creștină, cultură care trimite până spre Andrei Rubliov (1360 – 1430), dacă dintr-o dată, noi, cercetătorii români, am avea acces la arhivele care prezintă viața lui Andrei Tarkovski (1932 – 1986), supraveghetorului care a avut grijă să noteze noapte de noapte fiecare pas, în regulă!

Nu, nu vreau să fiu un om care neagă importanța unui film despre doctorul Jivago, care neagă valoarea lui Mihail Bulgakov (1891 – 1940). Dumnezeule, ar fi o probă de supremă incultură din partea noastră să negăm că un pământ atât de bogat, precum cel rusesc, a dat naștere unor personalități gigantice!

Ce vreau să spun e că mi-ar plăcea să avem pianiști din Moscova sau din Petersburg, care vin și concertează la București pe banii Rusiei, ca să își mai răscumpere din păcate. Să ne ofere un pianist rus, un concert din Rahmaninov (1873 – 1943), din opera lui Șostakovici (1906 – 1975), un alt artist interpret să cânte la vioară, de ce nu, Enescu sau Porumbescu!

Sincer, cred că prin cultură poți apropia niște popoare. Cred și că creștinismul poate fi un lucru de bun augur când se discută despre dialogul între popoare care s-au înstrăinat! Dar ipocrizia și minciuna nu pot fi temeiul unui dialog, și atunci un act de bunăvoință din partea Rusiei lui Putin ar putea fi retragerea trupelor din Transnistria. Noi vom crede în bunele lor intenții atunci când trupele din Transnistria, care n-au ce să caute pur și simplu acolo, vor fi retrase. Vom crede bunelor lor intenții când măcar o parte din tezaur va fi restituit. Dacă comuniștii l-au confiscat și tu îți apropriezi un furt înseamnă că tu nu ești de bună intenție, înseamnă că și tu ești continuatorul hoților!

Dacă Federația Rusă dorește să facă un muzeu al victimelor comunismului și pe banii lor să ridice, la Moscova sau la Petersburg, un muzeu în care să fie omagiați și soldații români capturați la Stalingrad sau, de ce nu, figuri exemplare precum doamna Anița Nandriș (1904 – 1986), care a suferit cu întreaga ei familie, atunci când comuniștii au dat buzna în zona de mahala de lângă Cernăuți… Dacă toate aceste gesturi ar fi făcute de către actuala administrație de la Moscova… Și noi ar trebui să invităm, adică diplomații ar trebui să facă aceste invitații – „domnule președinte Vladimir Vladimirovici Putin…”. Vezi că numele ăsta de la „Vladimir” (a se vedea Lenin) a căpătat un soi de greutate…

Sau deschiderea unui muzeu al dictaturii comuniste la Tiraspol în care românii ce au suferit pe teritoriul Uniunii Sovietice să fie comemorați. Când vom vedea această formă de umilință din partea unei mari puteri, vom crede în bunele intenții!

Repet, după sute de ani, Papa Ioan Paul al II-lea și-a cerut scuze pentru grozăviile comise de cruciații Romei în timpul Cruciadei a IV-a. Cruciații au fost responsabili pentru devastarea, violarea și distrugerea unei bune părți din patrimoniul creștin al celei de-a doua Rome… Și iată că un Papă și-a putut cere scuze după sute de ani!

Noi acceptăm scuzele lui Putin și după 100 de ani și mai bine de la revoluția bolșevică, care a fost comemorată în 2017… dar dacă nu se întâmplă nimic?

Dimpotrivă, n-aș avea nimic ca mâine să aflăm că Ambasada Moscovei la București oferă burse pentru traducătorii de limbă rusă din România, care se apucă să restituie corpul complet al operelor lui Soljenițîn.

V.L.: Mihai, pentru cititori și pentru cei ce vor urmări acest material atât la The Conservative, cât și în alte medii, ne poți pune dacă ai vreun alt volum în lucru sau dacă ai în vedere scrierea unui alt volum?

M.N.: Da, nu am o carte, am mai multe cărți. Am un doctorat pe care încă nu l-am publicat, mă tot frământă gândul ăsta de a reveni asupra lui, despre Consiliul sau Crezul de la Niceea redactat în timpul Sinodului Ecumenic de la Niceea din anul 325. Asta e teza mea de doctorat care merită tipărită cred, într-o bună zi, și totuși rescrisă integral. Mai am o carte despre ideea creștină, îmi vine să spun că lucrez la ea din greu, e un manuscris pe care tot îl amân, e un fel de analiză a persoanei umane, în opoziție cu colectivismele epocii noastre, deci împotriva colectiviștilor și a delirului lor de tip revoluționar, așadar în favoarea persoanei umane.

Am, de asemenea, o carte despre suflet, la care am lucrat și pe care nu am publicat-o, dar sincer să fiu, nu mă mai grăbesc, pentru că eu consider că pe lângă publicarea unor cărți este important să creezi, ceea ce am numit eu mai înainte o școală. Consider că datoria unui bun cărturar este nu numai aceea de a produce texte, ceea ce este cu siguranță esențial, ci și de a dezvolta spații ale muceniciei și, Slavă Domnului, prin demersul Marilor Cărți și prin alte instituții pe care le-am creat, prin Vocea Libertății, s-au născut niște vlăstare, au apărut niște personalități tinere.

Mă gândesc acum la Iustin Jurcan, un tânăr care are un foarte interesant blog ce se numește ,,Amatorii de Cultură’’; iarăși, Timotei Onoriu are un blog foarte simpatic, se numește ,,Călătorie culturală”. Am văzut niște interviuri foarte frumoase cu părintele Visarion Alexa, cu alte personalități. Rolul meu nu este numai acela de a fi un asiduu scriitor. Este important să scriu cărți, dar rolul meu e acela de a crea o școală care să educe generații care, după 20 de ani, să preia un mandat și să-l ducă mai departe, să îl ridice la un nivel de excelență de care noi nu ne-am învrednicit.

V.L.: O întrebare, tot așa punctuală, cum vezi relația dintre bisericile actuale din România, în funcție de criteriul confesional, și societatea românească în ansamblul ei? Există această, să spunem, preeminență a Bisericii Ortodoxe Române în raport cu celelalte biserici din România, Biserica Greco-Catolică, Biserica Catolică, precum și cu bisericile protestante și neoprotestante, ca să le luăm în ordinea cronologică a aparițiilor. Ele însumează ethosul creștin românesc, cu elemente pozitive, cu altele poate mai puțin inspirate, dar ele formează acest ethos, în această relație generală în prag de schimbare, din ce văd eu, între generații. Iată, urmează ca generația numită ,,baby-boomer” să fie înlocuită de următoarele generații, peste 10 / 15 ani. Ce interesant, aceste schimbări de generații aduc cu sine, implicit, atitudini generale diferite, raportări diferite cu privire la instituții, care cu adevărat înseamnă ceva în cultura, în evoluția și, să spunem, chiar și în devenirea acestui neam.

M.N.: Chiar și în devenirea acestui neam cu siguranță fiecare biserică din cele pomenite de tine are o contribuție specifică. De pildă, ortodocșii sunt destul de buni în a păstra o memorie istorică a creștinismului european, care a marcat în mare Răsăritul, dar nu numai. Primul mileniu respiră prin sinaxare, prin Viețile Sfinților. Când vine vorba de Irlanda creștină, de Sfântul Patrick, de Sfântul Beda Venerabilul și de Pangratie din Sicilia, tot de ortodoxie vorbim! Creștinismul răsăritean ortodox este foarte bun în a păstra această memorie, și cred că e important. Dau un exemplu prin care să menționăm lupta ortodocșilor împotriva otomanilor sau invers, lupta turcilor musulmani împotriva creștinilor din Grecia, din Balcani, din Bulgaria, din România, care a fost o luptă cu multe vărsări de sânge.

Pentru mine, comemorarea acestei permanente verticalități a sfinților în raport cu erezia sau cu puterea seculară, această evocare care se întâmplă în spațiul ortodox, mai mult decât în spațiul protestant, este esențială!

Bisericile protestante au un alt rol, acela de a conecta tinerii, și asta văd în fiecare zi, la ethosul biblic și la narațiunile care invocă prezența lui Dumnezeu în istorie. Un evanghelic, un tânăr baptist sau un penticostal tinde să cunoască mai bine decât un ortodox figurile din Israel, din perioada veterotestamentară. Adică figuri ale cumințeniei, ale curăției duhovnicești, care și ele trebuie, după părerea mea, știute și asimilate, întrucât, foarte important, pe alocuri pare a exista o tendință antisemită în anumite medii creștine, adică o anumită rezervă la a mai recupera Vechiul Testament, dacă vrei!

Nu uita, aceasta este o ispită care a mai fost cunoscută în secolele II și III de Biserica Primară, ispita dezbinării Vechiului de Noul Testament, ispita marcionită, dacă vrei să fiu mai tehnic. Cum este ispita aceasta? Vechiul Testament contează mai puțin decât Noul Testament. Și chiar se ajunge în punctul în care unii nu mai citesc toate cărțile biblice. Deci, creștinii evanghelici știu să valorizeze Vechiul Testament, după părerea mea, din punct de vedere moral, spiritual și narativ. La ortodocși se valorizează perspectiva cultică a Vechiului Testament. Multe elemente de practică liturgică pe care le vezi tu acolo la altar evocă adesea tradiția levitică a Vechiului Testament.

Dar nu vreau să facem mai multe distincții aici. Revenind la întrebarea ta, Bisericile Catolică și Greco-Catolică pun accentul pe școală, ele insistă asupra faptului că rațiunea și credința trebuie să dialogheze, că pentru asta trebuie să avem instituții de educație. E bine știut faptul că toată Europa occidentală a fost presărată cu abații, mănăstiri, școli și catedrale în marginea cărora s-au născut universitățile de astăzi. Facultățile au apărut în marginea unor așezăminte religioase, și atunci un creștinism care pune accentul pe memorie, pe ethosul biblic, pe școală, pe dialogul dintre rațiune și credință este un creștinism veritabil universal!

De asta spun eu că românii trebuie să se bucure că în țara asta există o toleranță ridicată între confesiuni, timpul acela al agresiunilor cred ca a trecut. Au fost în anii ’90 supărări mari între catolici și ortodocși… Tonul acela predicativ și vindicativ a fost înlocuit de o bunăvoință mai mare din partea tinerei generații, unde eu însumi sunt foarte binevoitor față de mulți prieteni greco-catolici și catolici. De ce? Pentru că eu îmi dau seama că ei avut un rol istoric de prezervare a identității românești în Ardeal, chiar dacă intențiile Vaticanului când s-a creat Uniația, pe la 1700, nu au fost cele mai cele mai curate față de ortodocși.

Dincolo de asta, dincolo de malversațiile iezuite, au existat și consecințe pozitive. Pentru românii ardeleni șansa păstrării identității noastre lingvistice s-a materializat prin implicarea multor mii de greco-catolici. De altfel, Unirea de la 1918 a fost făcută de niște fii de preoți ortodocși și greco-catolici!

V.L.: Apropo de limbajul cotidian, și anume termenul de „toleranță”, pe care l-ai folosit mai devreme, un termen mult uzitat din limbajul curent, din punctul acesta de vedere în zona politicului. El a fost articulat într-o diadă conceptuală: toleranță și corectitudine politică. Este dat de așa-numitul „limbaj inclusiv” în care se asociază sensuri noi cuvintelor și se caută golirea termenilor de sensurile fundamentale. De exemplu, știm că despre păcat se vizează sistematic folosirea unor termeni „utili”. De pildă se încearcă înlocuirea unuia cu un nou mod de a gândi asupra păcatului. Să vorbim despre ființe umane, despre femei și despre drepturile femeii, ca libertatea de alegere, de planificare familială sau întrerupere voluntară de sarcină. Apropo de această expresie „întrerupere voluntară de sarcină”, nu se mai folosește exact așa, acum se folosește o prescurtare, IVS…

Toate lucrurile astea… de exemplu, în loc de sectă sau religie mincinoasă, se spune religii non-tradiționale sau alternative; de asemenea, despre păcatul împotriva firii, al homosexualității, se vorbește ca de o altă orientare sau preferință sexuală. Limbajul biblic creștin este considerat ca fiind retrograd. Nu mai vorbim ca atare de biserică, ci de spațiu de cult, iar în loc de bordel se poate zice spațiu de acuplare sau casă de… toleranță! Ce părere ai de aceste pervertiri ale limbajului, prin care în locul sensului fundamental al unui termen consacrat în limba aceea se folosesc abrevieri, care elimină emoția din cuvânt, ca să nu mai faci pe respectivul un om să se simtă rău?

M.N.: Cred că Apostolul Pavel, nu îmi mai amintesc exact citatul, scria că vor veni vremurile acelea în care oamenii vor căuta falși învățători care le vor gâdila urechile.

Acum, o să fiu foarte onest cu tine și o să spun că, din punctul meu de vedere sunt două lumi: lumea lui Dumnezeu este lumea unde creștinii se adună în Biserică și unde Adevărul trebuie rostit ca atare, fără nicio măsluire, și există o lume multiculturală, și nu putem nega acest fapt, o lume post-creștină, lumea seculară unde nu mă aștept ca un birocrat să vorbească ca un preot, nu mă aștept nici ca un dascăl să poate vorbi ca un duhovnic.

Când plenitudinea termenului păcatului nu poate fi cuprinsă de minte în absența unei revelații a binelui, a adevărului a frumosului a dumnezeirii, adică fără un fel de prezervare a sfințeniei, păcatul nu poate fi înțeles în deplina lui catastrofă și atunci discuția e un pic mai complicată!

Termenul păcat în limba greacă înseamnă „a greși ținta”. Cert este că păcatul trebuie decodat teologic, trebuie denunțat ca fiind un eșec existențial al omului care, căutându-L pe Dumnezeu, nu-L mai găsește, și care, căutând fericirea, n-o mai întâlnește.

Merită să subliniem și aspectul pozitiv, luminos al creștinismului – să ai experiența eliberării de păcat, să simți gustarea fericirii, a binelui, a frumuseții lui Dumnezeu.

Păcatul, așa cum a vorbit despre el și Dostoievski, oricare ar fi el, poate să conducă la catastrofe, la eșec, la nefericire, la prăbușire morală.

Să revin un pic la discuția despre corectitudinea politică. În mod evident avem de face cu un dublu standard, și vreau să fiu explicit, cine spune „am dreptul să dispun de propriul meu corp” sau „am dreptul, fără să cer voie de la nimeni, la autonomia deliberărilor mele individuale, ce fac e propria mea alegere” va rosti și alte lucruri. Aceeași persoană, dacă te surprinde cumva fără mască în aer liber, e dispusă să cheme poliția și să spună că tu, o nenorocită ființă umană, potențial purtător de Covid-19, dar nu adeverit, deci nu confirmat, trebuie să fii deferit Justiției, trebuie să ți se facă dosar penal, trebuie să ți se facă un kit eventual pentru nesupunere!

Deci, delirul totalitar al corectitudinii politice ține de această dublă măsură, dublă normă, standard necinstit, aplicat nouă, celor care poate avem întrebări când vine vorba de o dogmă științifică, dar care nu avem dreptul să o punem în discuție, în timp ce ei au tot dreptul să desființeze dogmele religioase!

Deci, toate dogmele religioase ale ultimelor secole au fost purtate prin discurs spre relativism moral și prin acțiunea instituțională din Parlamentul European, din Parlamentul României și mai departe…

În schimb, dogmele științifice, prin natura lor, sunt investigații supuse corectării permanente și revizuirii, având rolul să interogheze și să completeze legi, cum ar fi Legea Gravitației a lui Newton, care a fost completată de Teoria Relativității Generale a lui Einstein.

Noi nu mai avem voie să facem caz de nimic, afară de eficiența unei textile produse în China și purtată eronat de 80% din oameni pe stradă. În schimb, ei au dreptul să ne atace când noi spunem că acel copil din pântecele mamei e și el ființă și trebuie protejat!

Eu sunt de acord să dispui de propriul tău corp, dar când e doar al tău. În clipa în care porți în pântecele tău un altul, care este corpul copilului, și corpul acela are nevoie de protecție! Sunt de acord, știi, cu observația ta – sunt eroziuni! Ei, dar răspunsul nostru aici trebuie dat. Trebuie revenit la problema conservatorismului, care să includă, zic eu, o viață bine trăită, știi, adică aici avem de făcut ceva mai mult decât spunem.

Donează pentru proiectul MihailNeamtu.eu

„Pentru ca răul să triumfe, e suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.” (Edmund Burke)

Noi suntem Mișcarea Națională de Rezistență împotriva tuturor rătăcirilor ideologice ale ultimilor decenii. Iată de ce vă solicităm sprijinul generos pentru anul 2024.

Donațiile dumneavoastră vor acoperi cheltuielile de transport și cazare a echipei mele, dar și închirierea unor sali, costurile de filmare, montaj, post-producție (burtiere, efecte grafice, muzică, subtitrări, animație, etc). Vă mulțumesc!

- Mihail Neamțu

VIDEO | George Simion, starea națiunii: Îndemn fiecare român să iasă la vot, să pună ștampila pe cine vrea. Pe oricine, dar nu pe partidul comasat

Redacția

Platforma MihailNeamtu.Eu susține proiecte de reformă a Statului român și de primenire a Uniunii Europene plecând de la valorile populare, creștin-democrate și conservatoare. Luptăm pentru românii care și-au păstrat demnitatea, credința, conștiința națională, libertatea de conștiință, proprietatea și familia. Visăm la o țară bogată, mândră de trecutul creștin al neamului, înzdrăvenită militar și întinerită demografic. În marele concert al națiunilor lumii, vocea României are un timbru aparte.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked

{"email":"Email address invalid","url":"Website address invalid","required":"Required field missing"}

Alte articole