Featured Image with Sidebar

Lecțiile unei vieți atent examinate: cărți, mentori, bătălii și speranțe

08/05/2024

Vreme de două decenii, am studiat cu plăcere textele sacre și, mai cu seamă, Biblia, istoria intelectuală a Antichității, adică autorii de căpătâi ai filozofiei grecești. M-a fascinat bogăția spirituală a teologiei creștine, fără să ignor gânditorii modernității, de la Kant până la Kierkegaard, Marx și Heidegger. Am înțeles drama lui Constantin Brâncoveanu (înmormântat la kilometrul 0 din Capitală), lupta lui Nicolae Bălcescu (născut la București și mort la Palermo, în exil), dar și visul enciclopedic al tânărului Eliade, flaneur nocturn al străzilor tangente la Piața Rosetti, Calea Moșilor și Universitate. Am cercetat resorturile marilor conflagrații mondiale, dar și originile totalitarismului născut pe bătrânul continent. Abia mai târziu m-am interesat de pragmatismul autorilor americani, adică literatura oamenilor de afaceri, interesați de management, marketing sau vânzări. Am rămas cu dragostea cea dintâi: filozofia.

Prin studiul lui Platon și Aristotel, mintea se deprinde cu acele întrebări neobișnuite despre sensul existenței. De unde venim și încotro mergem? Ce e iubirea, prietenia, curajul sau fericirea? Treptat, sufletul renunță la banalitatea conversațiilor obștești. Te lipsești de bârfa malițioasă, poanta vulgară și tot ceea ce înseamnă „small talk“ la un grătar cu amicii. Renunți să bârfești oamenii și stai de vorbă despre marile idei.

Trăită ca stare de mirare, filozofia propune experiența libertății gândirii în raport cu șabloanele culturale și stereotipurile sociale.

Opusul inteligenței e prostia. O minte ascuțită e permanent șlefuită de conversația cu giganții tradiției. Nu-i puțin lucru să umegi reflecțiile lui Socrate despre moarte, cugetările lui Seneca despre prietenie și gândurile lui Augustin despre timp și eternitate. Darul înțelegerii e, clipă de clipă, un miracol. Prin inteligență, omul se desprinde cu un elan antigravitațional și transcende planul imanenței. Firile contemplative se întreabă de ce a conspirat universul pentru ca noi, grăunțe de praf cosmic, să apărem în lume, nevolnici și totuși conștienți, neîmpliniți, dar chemați la desăvârșire. Care-i rostul nostru pe acest colț de planetă albastră?

Atent la aceste întrebări, undeva între 15 și 35 de ani, am acordat toată grija sufletului meu nu acumulării de bani, putere sau faimă, ci asimilării de cunoștințe teoretice, noțiuni, concepte și instrumente de cercetare.

Ani de zile n-am știut nimic despre business, femei, influență, divertisment. Am căutat mereu să aduc laolaltă într-o conversație discursuri, valori și mesaje din lumi care, îndeobște, nu-și vorbesc: știința lui Werner Heisenberg sau John Lennox și credința monahului Andrei Scrima (sau a părintelui Pierre Duhem), fenomenologia franceză, dar și horitul lui Leșe sau partiturile lui Bach.

Pe cât m-am priceput, am construit mereu poduri între oameni, comunități religioase și discipline academice. Mi-au displăcut întotdeauna maniheismul și exclusivismul învârtoșat. Am crezut în dialogul dintre oamenii de cultură și actorii politici, dintre antreprenori și intelectuali, dintre păstorii de suflete și savanți.

Am căutat și mentori. Între lucrurile importante ale vieții, dar nu neapărat urgente, trebuie să includem marile întâlniri cu acele conștiințe care te pun într-o criză.

Există oameni care te pot extrage din păienjenișul vieții – mentori care prin întrebări, energie și zâmbet știu să te disloce din rețeaua de iluzii și false certitudini cotidiene. Astăzi îi spunem acestui tip de om maestru sau „coach“ – dar dincolo de convențiile lingvistice contează calitatea privirii. Mentorul este ca o dronă care se înalță deasupra situației de moment și oferă o perspectivă verticală cu deschidere la orizont de 360°. 

Noi suntem îndeobște orbiți de atașamente emoționale, certuri, calcule meschine. Fiind pătimași sau angrenați în pledoarii pro domo sua, nu mai vedem potențialul unor întâlniri importante, cruciale, cu rol destinal. E vital să descoperi, mai ales în tinerețe, omul capabil de iubire și implicare detașată, dornic să te orienteze într-un moment de cumpănă sau tristă rătăcire. Ce face un mentor? El discerne esențialul față de accidental. Un bun „coach“ știe să te conducă spre analiza strategică a pașilor pe care viitorul te obligă, oricum, să-i faci.

Știu că uneori n-am fost înțeles. Nu-mi pasă, la drept vorbind, și nu mă tulbură neacceptarea. De ce? Pentru că judecata unei vieți împlinite se face abia la sfârșit. Filtrate de emoție, opiniile oamenilor sunt foarte schimbătoare. Totuși, moștenirea oricui se măsoară-n durata lungă a timpului istoric.

Contabilii nedesăvârșirilor noastre sunt, adesea, oameni frustrați și neîmpliniți în propria lor meserie, oameni săraci sufletește ori copii de bani gata care s-au trezit cu o pleașcă nemeritată din partea părinților, fără să fie obligați vreodată să asume întrebările grele, riscul, curajul, pionieratul.

Chiar dacă m-am simțit uneori deșirat lăuntric, conversațiile despre Marile Cărți mi-au adus liniștea. Evident, nu toți sunt pasionați de Platon, Shakespeare, Dostoievski, istoria ideilor, artă, literatură sau metafizică. Mulți compatrioți caută cu onestitate soluții practice la provocările vieții: recomandări în materie de nutriție, afaceri, independență financiară.

Nu toți amicii fascinați de stoicismul lui Marc Aureliu, Bizanțul lui Grigorie Palama ori spiritualitatea lui Jonathan Edwards vor să afle și secretele bogăției lui Tony Robbins. Viața își are vârstele și căutările ei. Esențială, însă, e asumarea complementarității, unirea fără amestec a contrariilor, creșterea pe verticală și expansiunea pe orizontală, cădere și ridicare, moarte și Înviere.

După multe greșeli și ispite, am descoperit și eu jungla politicii, legile antreprenoriatului și sarcinile dificile ale unei filozofii conservatoare, fără de care nu poți prospera nici ca individ, nici ca familie, nici ca națiune. Și ce am înțeles?

În lumea civilizată a vechii Europe, oamenii deștepți și instruiți erau, de regulă, vizionari. De execuție se ocupă administratorii harnici. Da. O spun ritos: savanții au influențat o decizie politică înțeleaptă aflăm din povestea Regelui Carol de România, mereu înconjurat de oameni talentați precum Vasile Alecsandri sau George Enescu.

Chiar și țări orientale au priceput asta. Dacă n-ar fi cauționat atrocitățile teribile împotriva creștinilor armeni, poate l-aș fi aplaudat și pe Kemal Atatürk, cel care, în anul 1931, a acceptat sfaturile bizantinologului american Thomas Whittemore, transformând fosta catedrală (și apoi moschee) Hagia Sophia într-un muzeu accesibil turiștilor de pretutindeni. Așa a reapărut splendoarea mozaicelor bizantine și milioane de turiști sau pelerini ajunși la Constantinopol au umplut buzunarele turcilor dornici de comerț…

Știința de carte e indispensabilă, așadar, pentru viața cetății. Prin politici publice inteligente, cultura generează prosperitate. România a băltit în sărăcie și pentru că oamenii care ne-au condus au fost prost instruiți. Nu degeaba spune proverbul: „Săracul cu necaz se hrănește“; sau: „La omul sărac, nici boii nu trag.“

Și totuși, într-o piață liberă a ideilor, necontaminată cu diplome false și titluri academice frauduloase, solidul capital de cunoaștere – cărți, studii, diplome universitare – poate atrage, încet dar sigur, schimbătorul capital financiar. Am priceput, într-un cuvânt, „averea educației“ (Teodor Baconschi). Cei care ignoră simbioza fericită între capitalul simbolic al unui oraș – muzee, biserici, ziduri istorice – și profitul material uită lecția unor metropole precum Roma, Barcelona sau Istanbul.

Aș mai face o remarcă personală: înainte de-a arăta spre alții cu degetul, nimic nu-i mai important decât să înveți din propriile greșeli.

Uneori, am simțit că-mi revine și mie, bărbat vanitos și ființă imperfectă, obligația de-a apăra valorile creștine împărtășite de milioane de oameni persiflați, ridiculizați, marginalizați. Dacă nu mi-a ieșit întotdeauna și dacă am să-mi reproșez ceva foarte precis e mânia, stilul aprig sau ieșirile explozive în fața minciunii, a falsității sau a nedreptății.

Mi-a luat ceva timp să pricep că pacea interioară, atenția cumpătată, auto- ironia și o anume detașare de zgomotul bătăliei îți aduc mai multă simpatie și credibilitate decât elanul combativ sau violența retorică. Încrâncenarea e justificată, poate, dar niciodată productivă. Vehemența atrage simpatia galeriei, dar nu construiește temeinic. Am mers la dezbateri complicate, știind că nu-s deloc mulți apologeți competenți, curajoși și dornici să apere principii eterne sau adevăruri universale (cum ar fi demnitatea fătului sau diferența biologică între bărbat și femeie).

De ce-am alunecat în îndârjire? Pentru că m-am simțit adeseori singur și poate chiar abandonat de instituția oficială pe care, tehnic vorbind, o apăram. Într-un plan subiectiv și foarte personal, au fost ani buni când nu m-am simțit deloc fericit sau împlinit, fiind tratat ca un lepros și expus hârdaielor de lături. De aici și stridența polemică a unor ieșiri produse la limita exasperării. Le regret sincer.

România e o țară mică, dar greu de purtat pe umeri. Ca intelectual public ești atacat mereu și învinovățit, de cele mai multe ori, pentru păcatele altora (pe care i-ai susținut doctrinar, circumstanțial politic sau personal-afectiv). E greu să răspunzi creștinește unui mitocan, să-i zâmbești senin, să întorci obrazul.

Multe bătălii pe care le-am purtat în platourile radio-tv au fost (și vor mai fi) puternic polarizate: progresiști versus conservatori, atei versus creștini; ideologi versus oameni de știință. Din păcate, aceste războaie culturale prelungesc alte nefericite contraste sociale: bogați versus săraci, norocoșii tranziției versus pierzătorii de rând, elite corupte versus clasa de mijloc decentă. 

Hârșâit prin bătălii politice, știu astăzi că mi-ar fi plăcut să am astăzi blândețea duhovnicilor de la Muntele Athos și râvna marilor convertiți. În absența acestor virtuți, rămâne cu admirația și conversația iscată de Marile Cărți: canonul discreției luminoase și tămăduitoare. 

Donează pentru proiectul MihailNeamtu.eu

„Pentru ca răul să triumfe, e suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.” (Edmund Burke)

Noi suntem Mișcarea Națională de Rezistență împotriva tuturor rătăcirilor ideologice ale ultimilor decenii. Iată de ce vă solicităm sprijinul generos pentru anul 2024.

Donațiile dumneavoastră vor acoperi cheltuielile de transport și cazare a echipei mele, dar și închirierea unor sali, costurile de filmare, montaj, post-producție (burtiere, efecte grafice, muzică, subtitrări, animație, etc). Vă mulțumesc!

- Mihail Neamțu

Interviu Mihail Neamțu pentru „The Conservative”: Conservatorii. Fără conservanți (I)

Mihail Neamtu

Prietenii mă văd ca pe un scriitor, educator și om politic. Dușmanii ar prefera să nu mă vadă deloc. În fiecare zi, merită să luptăm pentru o Românie deșteaptă, adică trează spiritual, sănătoasă trupește, prosperă economic, puternică militar și întinerită demografic. În marele concert al națiunilor europeană, vocea noastră are un timbru aparte.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked

{"email":"Email address invalid","url":"Website address invalid","required":"Required field missing"}

Alte articole