Featured Image with Sidebar

„Minciuna ignobilă” de Patrick J. Deneen

27/01/2024

Într-unul dintre cele mai scandaloase momente ale Republicii lui Platon, Socrate spune că polisul ideal are nevoie să fie întemeiat pe un mit (o „minciună nobilă”) pentru a i se asigura succesul. Mitul este compus din două părți: prima privește faptul că fiecare locuitor al polisului provine din aceeași mamă, astfel încurajându-se credința într-o origine și o comunitate comună pentru toți cetățenii care locuiesc acolo; a doua parte a mitului se referă la faptul că fiecare persoană aparține din naștere unei anumite clase pe baza talentelor și abilităților personale, indicate printr-un metal cu care a fost poleit fiecare suflet la naștere: aur pentru clasa conducătoare, argint pentru preoți, soldați și servitori de rang înalt, bronz și fier pentru muncitori. Socrate susține că, pentru ca polisul să izbândească, ambele părți ale mitului trebuie să fie crezute de către fiecare cetățean. Scopul mitului este deopotrivă să unească și să diferențieze, să explice ceea ce este comun și distinct, să stimuleze patriotismul civic în mijlocul diferențelor semnificative. Prima parte a mitului încurajează angajamentul civic, sacrificiul comun, credința într-un bine comun. Cea de a doua parte justifică existența inegalității ca trăsătură permanentă a societății omenești.

Socrate ezită să vorbească despre mit cu glas tare, dându-și seama cât de respingător ar putea suna acesta în urechile auditoriului său. Mai mult decât atât, el recunoaște că va fi nevoie de multă muncă de convingere, întinsă chiar de-a lungul a mai multor generații, pentru ca mitul să fie acceptat de către locuitorii polisului – chiar și atunci e foarte posibil ca mitul să nu îi convingă pe cei din clasa conducătoare. Cei mai dispuși să îl accepte ar fi fost cei needucați, aparținând clasei muncitoare.

Atunci când prezint studenților această minciună nobilă, aceștia sunt deranjați, întocmai cum a prezis Socrate. Nu le place ideea că organizarea politică justă trebuie să fie bazată pe o decepție. Ceea ce îi irită și mai mult e sugestia că polisul just trebuie să aibă la bază inegalitatea. Fiind buni cetățeni democrat-liberali, le displace enorm propunerea că inegalitatea ar putea fi perpetuată drept o chestiune de moștenire, și se identifică cu nedreptățile comise asupra clasei inferioare. În cei peste douăzeci de ani în care am predat la Princetown, Georgetown, și Notre Dame, nu am cunoscut niciun student care să privească mitul ca fiind altceva decât tulburător. Majoritatea îl găsesc respingător. Atunci când se insistă cu întrebarea despre de ce ar fi dificilă persuadarea clasei conducătoare  privind adevărul minciunii nobile, cei mai mulți studenți consideră că inteligența și educația superioară a aparținătorilor clasei respective îi fac pe aceștia să fie mai imuni la propagandă. Oamenii simpli, din proletariat, sunt mai predispuși la a cădea pradă înșelătoriilor din cauză că nu posedă o înțelegere adecvată a propriilor interese. Susținând acestea, studenții mei sunt implicit de partea lui Marx în ideea că oamenii mai puțin educați sunt mai predispuși să adopte o „falsă conștiință”.

Platon intenționează ca noi să înțelegem, însă, mitul altfel. Spre deosebire de Marx, el nu considera că membrii claselor inferioare erau incapabili de a-și cunoaște propriile interese. Dimpotrivă, proletariatul e mai dispus să accepte mitul deoarece descoperă că acesta funcționează în avantajul clasei. Proletarii sunt perfect conștienți de inegalitatea socială. Acea parte a „minciunii” cu greu le pare a fi falsă. Ceea ce este nou, și totodată funcționează în avantajul lor, e ideea că inegalitățile există pentru beneficiul atât al subclasei cât și al conducătorilor. Altfel spus, că cei cu sufletele încrustate în metale nobile vor lucra în beneficiul tuturor, inclusiv al celor ale căror suflete au fost marcate de metale inferioare. Prin contrast, membrii clasei conducătoare sunt mai predispuși să tăgăduiască mitul în numele propriului interes. Se sustrag de la afirmația că fiecare individ, indiferent de rangul pe care îl are, aparține aceleiași familii. Nu își doresc ca avantajele care i-ar putea privilegia strict pe ei să fie angajate pentru binele comun.

Doar dacă fiecare grup acceptă ambele părți ale „minciunii”, după cum susține Socrate, avem de-a face cu încheierea unui tip de contract social. Elitele și oamenii de rând acceptând fiecare acea parte a mitului care nu îi avantajează de dragul acelei părți care o face. Într-o societate care justifică inegalitățile, elitele ies în evidență; oamenii de rând trăiesc mai bine în acea societate care constrânge elitele pentru întreg. În loc să acționeze ca părți beligerante, ambele grupuri pun umărul la binele tuturor. Un asemenea pact este dificil de obținut. Restul Republicii chestionează cum ar putea clasa conducătoare să fie persuadată, chiar obligată, să se amestece cu restul cetățenilor polisului în loc să domine sau să ignore. Dată fiind realitatea dură a inegalității, Platon vede marea provocare a politicii ca fiind sarcina de a îi convinge pe cei privilegiați să se considere parte a întregului.

Comparați răspunsul așteptat de Socrate privind atitudinea clasei conducătoare față de această „minciună nobilă” cu reacțiile obișnuite ale studenților din universități de elită. Studenții de elită ai zilelor noastre tind să considere partea privind inegalitatea perpetuă și generațională ca fiind cea mai inacceptabilă din întreg mitul. Argumentul originii comune le pare neproblematică și chiar neinteresantă. Cum se explică aparenta răsturnare a scandalului și rezistenței în rândurile clasei conducătoare din zilele noastre?

Campusurile facultăților de elită sunt adevărate focare pentru activismul împotriva inegalităților, îndeosebi când discriminarea se face pe bază de rasă, sex, dizabilitate sau orientare sexuală. În ultimii ani, studenți și profesori de pretutindeni, de la Universitatea Berkeley, la Yale, la Colegiul Reed, au protestat împotriva instanțelor de aparentă prejudecată, însă puține incidente au avut răsunetul protestelor cu care a fost întâmpinat cercetătorul Charles Murray la Colegiul Middlebury pe 02 martie 2017. Înainte de a apuca să rostească un cuvânt, sute de studenți din public au început a scanda acuzații vreme de douăzeci de minute fără întrerupere. Pentru a își putea susține prelegerea planificată, Murray și gazda sa, profesorul Allison Stanger, au trebuit să se retragă într-un atelier privat. Studenții din auditoriu i-au urmărit și au început să lovească în pereții și ferestrele încăperii. După ce Murray și profesorul Stanger au părăsit și acel spațiu, mulțimea a trecut la violențe fizice împotriva celor doi, ceea ce a cauzat gazdei un traumatism cervical și o contuzie.

Murray fusese invitat pentru a-și prezenta lucrarea Coming Apart, un studiu privind inegalitatea crescândă dintre caucazienii americani în perioada 1960-2010. Cartea lui Murray s-a axat pe două fenomene: în primul rând, indica modurile în care americanii au fost triați în enclave geografice separate în funcție de venituri, clasă, educație. În al doilea rând, indica felurile în care americanii săraci și needucați suferă rate crescute, fără precedent, ale patologiilor sociale precum divorțuri, nașteri în afara căsătoriei, infracțiuni, dependență de droguri, șomaj, faliment, izolare, anomie.

Majoritatea studenților care l-au împiedicat pe Murray să vorbească proveneau din (și aveau să se stabilească în)  ceea ce Murray a numit „bula HPY”: Harvard, Princeton, Yale, adică o zonă cu o omogenitate socială, ideologică și economică remarcabilă. Admiterea și ulterior absolvirea unei instituții precum Middlebury era ca un pașaport către bula HPY. Deloc un lucru puțin. Potrivit US News and World Report, Colegiul Middlebury se află pe locul al șaselea, la egalitate cu Colegiul Pomona și în spatele colegiilor Williams, Amherst, Bowdoin, Swarthmore și Wellesley, în clasamentul celor mai bune colegii de arte liberale din America. Este una dintre cele mai selective școli ale țării, în 2017 acceptând numai 17% dintre aplicanți. Studenții au o medie a scorului SAT de 1450 din 1600, precum și un scor academic de 3,95. Taxele de studiu și cele de cazare depășesc 64.000$.

S-ar fi zis că studenții unei asemenea școli sunt deosebit de interesați să audieze o prelegere a cuiva care discută dovezile, bazele și implicațiile divergențelor de clasă și economice în America zilelor noastre. De asemenea, s-ar fi crezut că, dacă pe studenți îi deranjează inegalitatea, aceștia ar fi fost inspirați de Murray să tragă la răspundere chiar colegiul Middlebury ca sursă a perpetuării diviziunii claselor, sau chiar să se facă pe ei înșiși vinovați de complicitate la acea perpetuare. Cel puțin, era de așteptat ca studenții să fie interesați să asculte o analiză privind rolul pe care instituțiile educaționale îl au în crearea și menținerea inegalității. În schimb, ei l-au condamnat pe cel care avea de gând să discute despre rolul pe care ei îl joacă în perpetuarea inegalității, în numele egalității. Firește că protestele au fost îndreptate nu împotriva prelegerii lui Murray, ci a faptului că acesta scrisese, în lucrarea The Bell Curve din 1994, despre diferențele dintre diferite rase în ceea ce privește coeficientul de inteligență. Aspectul principal al acelei cărți, însă, l-a reprezentat preocuparea că sortarea socială ar exacerba diferențele dintre clase, adică exact tipul de sortare pe care școlile de elită precum Middlebury îl promovează. Protestele violente împotriva lui Murray au avut efectul convenabil de a împiedica orice fel de explorare a omniprezentei diviziuni a claselor Americii zilei de azi, precum și acela de a oferi, atât studenților cât și personalului de la Middlebury, sentimentul mulțumirii de sine pentru că și-au demonstrat sprijinul față de egalitate.

La fel ca multe alte demonstrații împotriva inegalității care au avut loc în campusurile instituțiilor de elită,  protestul contra lui Murray a reprezentat un ecou al rezistenței celor din clasa conducătoare la minciuna nobilă. Această clasă neagă faptul că, de fapt, este un organism de elită care se autoperpetuează și care nu doar că a moștenit anumite avantaje, ci că urmărește să le transmită mai departe. Pentru a ascunde acest fapt, elitele pozează în înaintaș ai egalității, negând simplul fapt al statutului lor ridicat și consecințele dăunătoare ale perpetuării unei diviziuni a claselor care condamnă semenii mai puțin norocoși la o situație cumplită și primejdioasă.

Există tentația de a crede că această perseverență în a apăra egalitatea este un mod prin care elitele se dezbară de orice datorie reală față de clasele inferioare, care sunt date tot mai mult la o parte atât geografic cât și mental. Întrucât resping inegalitatea, pot să nu se considere în mod conștient ca făcând parte din clasa conducătoare. Negând interesul de a își menține poziția privilegiată, elitele presupun cu ușurință că ele cred într-o origine comună – atâta timp cât nimeni nu le amenință poziția. Acea parte a „minciunii nobile” care odinioară înfiora elitele, cea privind originea comună, e irelevantă. În schimb, ele se opun acelui aspect al mitului care, atât acum cât și atunci, pare a fi de la sine înțeleasă atât pentru elite cât și pentru subclase: inegalitatea. Clasela inferioară a zilelor noastre e la fel de dispusă ca Platon să recunoască poziția inferioară pe care se situează. Elitele sunt cele care par mai predispuse la condiția unei „false conștiințe”.

Dominația acestei noi elite a fost anticipată demult, cel mai concludent de către critici sociali precum Michael Young, C. Wright Mills, Christopher Lasch. Printre cei mai capabili cronicari ai noii elite se numără editorialistul New York Times David Brooks, care, în aprilie 2001, a publicat The Organization Kid, un eseu despre înlocuirea aristocrației WASP a Americii cu o „meritocrație”. După ce a petrecut câteva săptămâni cu studenți în campusul Princeton, Brooks a concluzionat că această schimbare de regim a adus cu sine o sumedenie de pierderi și câștiguri. O pierdere pe care el o deplângea a fost abandonarea „noblesse oblige”-ului, adică încurajarea preocupării în rândul celor din clasa conducătoare cu privire la cei mai puțin norocoși ca urmare a simplului destin dat de naștere și de genealogie. Brooks a comparat acest lucru cu vechiul ideal WASP bazat pe valori civice, militare, protestante: „Princeton-ul acelei perioade urmărea să îi ia pe cei privilegiați din familiile cu renume și să îi înăsprească, să le insufle un simț al datoriei sociale bazată pe codul gentlemanilor și pe „noblesse oblige”, datoria nobilimii. Pe scurt, urmărea să insufle un sentiment al cavalerismului.”

Acea datorie a nobilimii oferea o măsură a legitimității față de vechiul ordin aristocrat. Permitea clasei conducătoare să pretindă că acțiunile ei nu erau doar în folos propriu, ci sprijineau întreaga comunitate, în special membrii săraci și neputincioși. Imaginea cavalerului rătăcitor venind în ajutorul domniței aflată în primejdie era o reprezentare dramatică și romantică a unei etici mult mai cuprinzătoare, aceea a celor puternici care îi protejează și sprijină pe cei slabi.  Regimul monarhic, întemeiat pe premisa domniei unei aristocrații ereditare ce conducea în numele întregului popor, a fost înlăturat din cauză că marea majoritate a încetat să mai creadă în această concepție. Autoportretul flatant al unei clase bogate paternaliste și grijulii a început treptat să fie văzut drept o raționalizare egoistă și o formă de autoamăgire socială în serviciul menținerii statutului. Barbara Tuchman descria criza legitimității codului cavalerismului în cartea A Distant Mirror:

„Idealul era o viziune a ordinii menținute de către clasa războinicilor și formulate după imaginea Mesei Rotunde, forma perfectă a naturii. Cavalerii regelui Arthur porneau în aventuri împotriva dragonilor, vrăjitorilor și oamenilor răi, aducând astfel ordinea într-o lume sălbatică. Așadar, omologii lor se presupunea, teoretic, că sunt apărători ai Credinței, susținători ai dreptății, eroi ai celor oprimați. În practică, însă, ei înșiși erau asupritori, iar în secolul al paisprezecelea violențele și nelegiuirile purtătorilor de sabie deveniseră deja o problemă majoră. Atunci când distanța dintre ideal și real devine prea mare, sistemul se prăbușește. Legendele și poveștile au ilustrat dintotdeauna acest lucru. În poveștile arthuriene, Masa Rotundă se sfarmă din interior.”

Suntem tentați să cădem imediat de acord cu faptul că, în vremurile de demult, exista într-adevăr o discrepanță între etica declarată a „noblesse oblige” și faptele reale; însă, asemeni celor care au luat de bună naturalețea aranjamentelor politice din timpurile medievale, elitele zilelor noastre rareori manifestă același grad de scepticism față de justificările meritocrate ale statutului și poziției lor. Deși elitele par să sufere de orbire autoprovocată în ceea ce privește natura pozițiilor pe care le ocupă, pentru restul societății lucrurile sunt clare. Revoltele proletarilor din toată lumea occidentală își au punctul de pornire într-o percepție a ilegitimității; a discrepanței existente între afirmațiile celor din clasa conducătoare și realitatea trăită de cei care sunt conduși. Nu este o coincidență că aceste revolte vin dinspre socialismul stângii și autoritarismul dreptei, două poziții aflate acum în egală măsură în opoziție față de capitalismul de stat, o clasă conducătoare cu rol administrativ, financializarea economiei și, nu în ultimul rând, globalizare. Aceste revolte populiste reprezintă o provocare la adresa ordinii liberale înseși.

Clasa conducătoare din zilele noastre este mult mai orbită decât cea din regimurile de odinioară. Spre deosebire de vechii aristocrați, contemporanii susțin că instituțiile lor sunt alcătuite numai din egalitarieni. Își declară răspicat virtuțile și își intensifică devotamentul față de diversitate și incluziune. Etichetează nu instituțiile de pe urma cărora beneficiază, ci țărănoii intoleranți ca fiind marele impediment din calea egalității perfecte. Instituțiile responsabile cu distingerea învingătorilor sociali și economici de pierzători sunt imune în fața suspiciunii, și lucrează neostoit la etalarea publică a devotamentului lor nețărmurit față de egalitate. Ideologia meritocrată maschează rolul pe care clasa conducătoare îl are în perpetuarea inegalității pornind de la ea însăși, și chiar adoptă o largă ecologie socială în care cei care nu fac parte din clasa conducătoare suferă de o gamă de patologii economice și sociale care devin tot mai mult trăsătura definitorie a clasei inferioare americane. A înfrunta realitatea ar presupune o serie de întrebări dificile cu privire la agenda din spatele acelui devotament față de „diversitate și incluziune”. Devotamentul nostru asumat față de „gândirea critică” nu se lasă mai prejos, însă asemenea interogații au mari șanse de a fi înăbușite, uneori cu violență, în campusurile contemporane.

Campaniile pentru egalitate care se axează pe includerea grupurilor identitare în detrimentul studierii diviziunii claselor facilitează o lipsă uriașă de curiozitate în ceea ce privește complicitatea în cadrul unui sistem care asigură un statut privilegiat intergenerațional. Preocuparea cu diversitatea și incluziunea în baza trăsăturilor „descriptive” precum rasă, gen, orientare sexuală, dizabilitate permite clasei conducătoare să omită clasa în vreme ce se concentrează pe forme de identitate involuntare. Diversitatea și incluziunea se potrivesc la fix într-o construcție meritocrată, permițând ca structura noii ordini aristocrate să rămână ferm pe poziții. Acest lucru explică strania și adesea isterica insistență pe egalitate care emană din instituțiile cele mai exclusiviste ale națiunii noastre. Cel mai recent exemplu de absurd a fost acțiunea oficială a Universității Harvard de eliminare a cluburilor sociale pe motiv că acestea ar avea un rol în „adoptarea formelor de privilegiere și excluziune în opoziție cu valorile noastre cele mai profunde.” Opoziția față de excluziune a universității merge de minune cu rata de admitere de 5% pe care instituția o are (2056 din 40.000 de aplicanți în 2017). Negarea privilegiului și excluziunii pare să fie direct proporțională cu nivelul exclusivității.

Intens proclamatul devotament față de echitate, incluziune și diversitate nu doar că maschează elitismul instituțional, ci și sugerează că oricine nu este inclus își merită statutul inferior. Dacă elitele, în genere, pun statutul social, averea, poziția pe seama propriilor eforturi (și categoric nu ca rezultat al vreunei moșteniri), atunci, mergând pe aceeași logică, cei care se mențin în clasele inferioare au ales să se complacă în acele condiții. Această perspectivă disprețuitoare se regăsește în rândul multor voci proeminente atât de stânga cât și de dreapta. De pildă, James Stimson, profesor Raymond Dawson de științe politice în cadrul Universității din Carolina de Nord, a declarat recent pentru New York Times următoarele:

„Atunci când observăm comportamentul celor care locuiesc în zone primejdioase, ceea ce observăm noi nu este efectul declinului economic asupra clasei muncitoare, ci observăm un grup atent selecționat de oameni care s-au confruntat cu necazuri economice și au ales să stea acasă acceptându-le în vreme ce alții au căutat și au găsit oportunități prin alte părți. Cei care sunt temători, conservatori în sens social, și lipsiți de ambiție stau și acceptă declinul.”

Cu alte cuvinte, vina le aparține. Merită să piardă tot așa cum meritocrații Harvard merită să câștige.

Faptul că clasa conducătoare de astăzi este mai dispusă să denunțe inegalitatea din campusuri îngrijite în loc să promoveze în rândul propriilor locuitori credința într-un trai civic comun nu este deloc un semn al unei iluminări mai mari ori al progresului, ci un semn al unei noi aristocrații care nu este conștientă de poziția în care se află precum nici de responsabilitățile asociate cu aceasta. Această nouă aristocrație este amăgită de o versiune actualizată a minciunii „nobile”.

Din prisma unei observații de 2500 de ani, minciuna nobilă a lui Platon nu pare a fi o falsitate. Pentru ca o societate să funcționeze, trebuiesc menținute simultan două credințe contradictorii: suntem radical diferiți și suntem radical la fel. Ne diferențiem unii de alții pe scară largă și totuși suntem legați între noi. Uneori avem de îndeplinit sarcini de o inegalitate radicală, dar acele sarcini fac parte din efortul de a ajuta întregul. Platon credea că acest „fapt al diferenței” ar fi o idee ușoară de recunoscut de către oameni, de vreme ce este atât de evidentă în simțurile noastre, chiar dacă persoanele cu un statut scăzut o acceptă cu dificultate. Provocarea consta în cum am putea obține credința în originea comună și în comunitate. Republica lui Platon a reprezentat un efort în direcția acelei provocări, în pofida absurdului și implauzibilității sale, după cum de altfel a recunoscut și Socrate. Astăzi, avem la dispoziție două răspunsuri principale.

Curentele confuze și divergente au făcut parte din crezul nostru încă de la începutul acestei națiuni. Primul dintre ele a fost liberalismul politic, care pune accentul pe drepturile individuale și pe libertate, promițându-ne că divergențele noastre adesea ireconciliabile vor fi protejate dacă ne dedicăm proiectului comun de construire a societății liberale. Liberalismul afirmă unitatea politică drept mijloc de a ne proteja diferențele private. Creștinismul a fost cel de-al doilea curent, abordând problema din cealaltă perspectivă, anume că diferențele dintre noi servesc unei unități mai profunde. Acesta este mesajul răsunător al Sfântului Pavel în Corinteni I, 12-13. Acolo, Pavel îi invită pe creștinii din Corint să înțeleagă faptul că darurile pe care aceștia le aveau nu erau menite să servească gloriei unui singur individ sau unei singure clase sociale, ci întregului. Învățătura lui Pavel a răsunat și în lucrarea A Model of Christian Charity a lui John Winthrop, care începe cu autorul punctând că, după cum a observat însuși Hristos, dintotdeauna au existat oameni săraci, care s-au născut în medii mai defavorizate, precum alții s-au născut cu un anumit privilegiu. Însă această discrepanță nu a fost permisă și rânduită cu scopul umilirii primilor și glorificării celor din urmă, ci pentru gloria superioară a lui Dumnezeu, pentru ca toți să știe că au nevoie unii de alții și că trebuie să-și împărtășească darurile deosebite pentru binele tuturor. Diferențele de talent și circumstanță există pentru a încuraja o unitate mai profundă.

Atâta vreme cât liberalismul a fost corectat și chiar guvernat de către Dumnezeu, a fost posibilă existența unui contract social funcțional. În creștinism, diferențele sunt orientate spre unitate. În liberalism, însă, unitatea este valorificată doar în măsura în care promovează diferențele. Experimentul american a amestecat și încurcat aceste două puncte de vedere însă numai cât să se poată o continuare a activității. Echilibrul a fost mereu unul imperfect, dând la o parte o parte prea mare din oameni și oscilând în continuu între evocarea cvasiteologică a unității și individualismul dezrădăcinat. Acest rezultat a părut, vreme de aproximativ 250 de ani, că este viabil. Declinul abrupt pe care l-au cunoscut credința religioasă și normele morale creștine în trecutul recent este considerat de multă lume a reprezenta triumful liberalismului – și, într-o oarecare măsură, chiar așa este. Astăzi, unitatea este înțeleasă aproape exclusiv în lumina diferențelor dintre noi. Și, de asemenea, celebrarea diversității devine un văl care ascunde puterea și inegalitatea. Într-un astfel de aranjament, predomină limbajul drepturilor; însă, după cum scria Simone Weil decenii în urmă, limbajul drepturilor nu poate construi, nici măcar susține, un trai comun:

„Dacă îi spui cuiva care are urechi să audă «Ceea ce îmi faci nu este just», trezești în el spiritul atenției și al dragostei. Lucrurile nu stau, însă, la fel în cazul vorbelor precum «am dreptul să…» ori «nu ai niciun drept să…», căci acestea invocă o stare latentă de război și spiritul disputei. A plasa noțiunea de drepturi în nucelul conflictelor sociale înseamnă a inhiba orice posibil impuls al carității în ambele părți.”

Weil a prezis ceea ce noi trăim astăzi. După mai bine de două secole, nu mai putem susține compatibilitatea dintre creștinism și liberalism. Liberalismul se află în ascensiune, dar victoria sa va fi pirică. O societate întemeiată exclusiv pe premisa unei credințe în diferențierea individuală va sfârși într-un război hobbesian, al tuturor împotriva tuturor. Starea naturală nu aparține domeniului trecutului, ci se află la vedere în viitorul foarte apropiat. Noii aristocrați cred că oamenii au depășit nevoia de creștinism, pe care îl consideră a fi numai un mit, unul cel puțin la fel de mincinos precum minciuna nobilă a lui Platon. Aceștia consideră că prin debarasarea de vechile mituri pot deveni înaintașii unei societăți și mai egalitare. Se orbesc singuri la faptul că afirmații precum aceasta nu sunt decât forme de menținere a statutului, permițând astfel negarea unui sentiment profund de comuniune cu cei pe care aristocrații de tip noi îi consideră a fi ignoranți și înapoiați. Elitele denunță „populiștii” în timp ce neagă faptul că ei înșiși au generat un război între clase. Îl deplâng pe „nesuferitul” Donald Trump nefiind capabili să-și identifice propria complicitate la ascensiunea sa.

Ne aflăm pe un teritoriu neexplorat. Liberalismul a conviețuit cu creștinismul de-a lungul întregii sale istorii, cu creștinismul moderând marginile dure ale filosofiei politice regente, sprijinind forme și practici care cereau din partea elitelor recunoașterea statutului lor înalt și, astfel, alocând sarcini și responsabilități corespunzătoare celor mai puțin norocoși. Disprețul și indiferența elitelor de astăzi față de proletariat reflectă propria noastră „iluminare” dobândită, și la fel stau lucrurile și cu impresia celor din clasa de jos că numai un lider puternic și în egală măsură de disprețuitor poate ține în frâu elitele. Liberalismul și-a atins scopul de eradicare din spațiul public a vechilor zei, lăsând în loc o zonă de dispută între cei care nu consideră că mai poate fi vorba de vreo asemănare între oameni. Provocarea epocii noastre este să vedem dacă acel spațiu mai poate fi umplut cu versiuni înnoite ale vechilor povești despre o origine și o destinație comună, sau dacă acesta va ajunge să fie controlat de către cine se va dovedi mai puternic.

Donează pentru proiectul MihailNeamtu.eu

„Pentru ca răul să triumfe, e suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.” (Edmund Burke)

Noi suntem Mișcarea Națională de Rezistență împotriva tuturor rătăcirilor ideologice ale ultimilor decenii. Iată de ce vă solicităm sprijinul generos pentru anul 2024.

Donațiile dumneavoastră vor acoperi cheltuielile de transport și cazare a echipei mele, dar și închirierea unor sali, costurile de filmare, montaj, post-producție (burtiere, efecte grafice, muzică, subtitrări, animație, etc). Vă mulțumesc!

- Mihail Neamțu

Europa sub asaltul imigrației ilegale

Redacția

Platforma MihailNeamtu.Eu susține proiecte de reformă a Statului român și de primenire a Uniunii Europene plecând de la valorile populare, creștin-democrate și conservatoare. Luptăm pentru românii care și-au păstrat demnitatea, credința, conștiința națională, libertatea de conștiință, proprietatea și familia. Visăm la o țară bogată, mândră de trecutul creștin al neamului, înzdrăvenită militar și întinerită demografic. În marele concert al națiunilor lumii, vocea României are un timbru aparte.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked

{"email":"Email address invalid","url":"Website address invalid","required":"Required field missing"}

Alte articole