Featured Image with Sidebar

Portretul oportunistului la tinerețe: Vladimir Tismăneanu despre Lenin, Ceaușescu și Partidul Comunist Român

22/06/2024

E fascinant să citești auto-biografiile unor intelectuali publici. De la Jean-Jacques Rousseau, care n-a recunoscut niciodată modul abject în care și-a abandonat copiii, până la Mircea Eliade, care și-a cosmetizat episodul simpatiei pro-legionare în România anilor 1930, controversele din jurul cărturarilor Stângii sau Dreptei radicale n-au încetat să stârnească puternice pasiuni. Dacă Rousseau și Eliade au avut nu doar o biografie domestică, ci și o operă de sine stătătoare, situația politologului modern se prezintă diferit, mai ales dacă el s-a născut în siajul marilor catastrofe sociale ale veacului XX.

Mi-am pus, deci, întrebarea: cum s-a raportat tânărul Vladimir Tismăneanu la figurile arhetipale ale totalitarismului modern: Marx, Engels, Lenin? Cum l-a zugrăvit pe Nicolae Ceaușescu, înainte de-a zbura spre tărâmul ospitalier al Statelor Unite ale Americii? Răspunsul l-am primit într-o zi de vară, când răsfoiam, ușor deconcertat, pagini uitate ale unor publicații apărute-n România anilor 1970-1980. Să vezi și să nu crezi!

Șobolanii roșii

Profesorul Vladimir Tismăneanu se prezintă azi drept vocea democrației liberale și criticul par excellence al regimurilor totalitare. El este omul care, printr-un discurs parenetic insistent, a ridicat mereu ștafeta. De patru decenii și mai bine, oracolul din Washington D.C. a insistat ca științele sociale să opereze cu distincții clare între bine și rău: fără niciun bemol și, mai ales, fără nunațe de gri. Nimeni dintre comentatorii fenomenului politic n-a insistat atât de mult asupra propriei sale bonități morale și excelențe meritocratice. O vreme, l-am crezut pe cuvânt și, din acest motiv, i-am devenit colaborator.

Cu regretabilă întârziere, mi-am făcut timp să citesc operele de tinerețe ale anticomunistului en titre al României. Ne așteptam din partea unui campion al integrității etice la pagini și fraze curajoase, desenând conturul unei biografii ireproșabile, fără cusur. Ceea ce am descoperit m-a șocat, pur și simplu.

Cum să judecăm implicarea morală, ideologică și instituțională a domnului Vladimir Tismăneanu în susținerea, sub formă continuată, a tuturor regimurilor comuniste din veacul XX, începând cu Revoluția bolșevică a lui Vladimir Lenin și terminând cu dictatura personală a lui Nicolae Ceaușescu?

O stare de melancolie te cupinde atunci când,  student la Facultatea de Medicină Veterinară fiind, afli că profesorul de parazitologie deține, în secret, o fermă de rozătoare. Mai precis, o crescătorie de șobolani.

Șobolanii roșii.

În anii ’70, Tismăneanu aducea elogii trinității malefice Marx, Engels și Lenin, folosind o retorică pompoasă și un stil literar gongoric, obositor prin acumularea de repetiții și frustrant prin absența oricărei contextualizări istorice. În spatele unei frazeologii abstracte, tânărul Vladimir Tismăneanu oferea o susținere necondiționată unui regim totalitar, vinovat pentru abolirea libertăților fundamentale, pentru cenzura presei, pentru anihilarea opoziției politice și pentru sângeroasa colectivizare a țăranilor.

Revelația arhivelor digitale

Vladimir Tismăneanu s-a lansat ca doctrinar al marxismului curând după vizita lui Nicolae Ceaușescu la Phenian. Cultul personalității de tip nord-coreean începuse să prindă contur la București. Dezghețul cultural lăsa locul unui neo-stalinism sever. Securitatea suprima toate vocile dizidente. În această perioadă, Tismăneanu nu era un simplu student la Filozofie, ci vicepreședintele cu probleme politico-ideologice în cadrul Asociației Studenților Comuniști. Acest rol indică nu doar o adeziune voluntară la regimul Ceaușescu, ci și asumarea unei poziție active în formarea viitoarelor cadre ale tineretului PCR.

În vreme ce Tismăneanu Jr. scria ode la adresa lui Lenin, un scriitor precum Paul Goma era hărțuit de Securitate iar Monica Lovinescu (de la Radio Europa Liberă) se trezea bătută pe stradă, chiar la Paris. În timp ce numeroase biserici din București erau dărâmate (iar părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa era trimis, din nou, la închisoare), Vladimir Tismăneanu critica „obscurantismul” și „dogmatismul” conservator, găsind argumente justificative pentru promovarea ateismului revoluționar. Milioane de români trăiau în foame, frică și frig, dar junele crescut în cartierul Primăverii își oferea serviciile de textier al regimului Ceaușescu.

Constantin Noica ieșise din închisoare cu răni pe trup. Richard Wurmbrand a părăsit țara cu urmele bătăilor pe spate. Numeroși intelectuali, de la Vasile Voiculescu, Dinu Pillat și Nicolae Steinhardt până la orientalistul Sergiu Al-George, erau hărțuiți de Securitate. Alții, precum Solomon Marcus sau Petru Creția, căutau eschiva-n matematici și, respectiv, limbi clasice.

Nu toți au trădat, nu toți au participat la creionarea cultului personalității.

Lenin, „visătorul”…

Acesta e contextul în care Vladimir Tismăneanu își făcea cărare, înarmat cu stilou, coate și relații, spre vârful puterii.  Strategia retorică? Demonstrarea deplinei loialități față de ortodoxia marxist-leninistă. Cum se putea afirma condeierul nostru? Prin întoarcerea ritualică la obârșia mișcării comuniste.

După jumătate de veac de la moartea liderului bolșevic, Tismăneanu scoate din formolul istoriei cadavrul lui Vladimir Ilici Lenin. Cu ce scop? Pentru a-l înveșmânta, macabru, în giulgiul cuvintelor mincinoase.  Cel care care a comandat asasinarea familiei Țarului Nicolae al II-lea era prezentat drept continuator al lui Babeuf sau Robespierre.

„Atunci cînd pășea în mișcarea revoluționară, la sfîrșitul secolului trecut, tînărul Vladimir Ulianov nu avea cum să bănuiascăce destin de excepție îl așteaptă, dar ne putem în schimb imagina acea fervoare unică de natură să alimenteze un rigorism etic niciodată dezmințit, patosul iacobin perseverent care îl îndreptățea pe un Plehanov să remarce prezența unui spirit într-adevăr congenital marilor tribuni din 1789“.

Viața studențească, nr.16, 23 aprilie 1980. p. 9.

Cel care a justificat violența CEKA la adresa țăranilor chiaburi era zugrăvit ca lider suprem, cunoscător al sensului istoriei și revoluționar romantic, conectat la nevoile colectivității. Atributul definitoriu pentru personajul principal al Revoluției bolșevice nu era fanatismul, ci… autenticitatea; nu cruzimea, ci onirismul. Lenin, spunea Tismăneanu, a oferit umanității „dreptul de-a visa”.

Pentru exegetul român, categoria romantismului nu trimite către opera lui Schiller, Novalis sau Eminescu, ci mai curând spre un Lenin caracterizat prin „devotament”, „optimism” și „altruism.” Îi datorăm lui Vladimir Ulianov „geneza unei noi substanțe a personalității” (un mod alabicat, pentru Tismăneanu, de-a glorifica faimosul homo sovieticus — „omul nou”).

Omagiind „dialectica marxistă”, Tismăneanu justifică, de fapt, contradicția flagrantă între cuvinte și fapte, între discursul utopic și realitatea mizeră produsă de centralismul birocratic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Nu știa Vladimir Tismăneanu că expansionismul bolșevic a produs milioane de cadavre, înainte și după 1945? Poate fi asociat, vreodată, romantismul cu barbaria? Planul oniric și crima serială? Era, cu adevărat, ceva admirabil în „voința inflexibilă” de putere a lui Lenin?

Vladimir Ulianov a fost cel care, începând cu anul 1918, a inițiat și coordonat Teroarea Roșie, o campanie brutală de represiune împotriva aristocrației, a ofițerilor țariști, a burgheziei și chiar ale țăranilor și muncitorilor care se opuneau politicii bolșevice. Zeci de mii de oameni au suferit din cauza persecuțiilor: lichidări sumare, tortură și deportări în masă.

În ianuarie 1918, Lenin a ordonat dizolvarea Adunării Constituante, un organ ales democratic care ar fi trebuit să stabilească viitorul politic al Rusiei interbelice. El a subminat orice speranță pentru o democrație parlamentară. Sub conducerea lui Lenin, bolșevicii au dus un război civil nemilos împotriva Armatei albe (monarhiști, social-democrați și alte grupuri anti-bolșevice). Războiul civil, care a durat din 1917 până în 1923, a provocat moartea a milioane de oameni, fie în lupte, fie din cauza foametei și a bolilor.

V. I. Lenin era posedat de duhul iubirii de stăpânire. El a ordonat utilizarea terorii pentru a înfrânge orice opoziție, indiferent de costurile umane. Politicile economice ale lui Lenin, cum ar fi colectivizarea forțată și rechizițiile alimentare, au contribuit la o foamete cumplită în regiunile Volga și Ucraina, între 1921 și 1922. Milioane de țărani au fost privați de alimentele necesare supraviețuirii și foarte mulți au murit din cauza foametei.

Toate aceste fapte săvârșite de „visătorul” și „romanticul” Lenin erau cunoscute deja istoricilor din Occident, plecând de la mărturiile lui Victor Serge (născut Victor Lvovich Kibalchich, a fost un revoluționar, scriitor și jurnalist de origine belgiană) sau Emma Goldman (anarhistă de origine lituaniană și emigrată în Statele Unite).

Încă de la mijlocul anilor 1950, Nikita Hrusciov admisese excesele săvârșite de Stalin, în prelungirea fanatică a viziunii leniniste despre Revoluția bolșevică. În România, mai ales după 1964, ororile petrecute la Gherla, Aiud, Periprava, Jilava sau Pitești erau știute-n cercurile intelectuale anticomuniste.

S-o spunem fără înconjur: tânărul Tismăneanu era fascinat de forța brută a Liderului Suprem care s-a impus prin acțiuni genocidare împotriva propriului popor, subjugând apoi, fără milă, alte națiuni de pe globul pământesc. Din Ungaria lui Bela Kun și până-n Cuba lui Che Guevara sau China lui Mao, fără să uităm de experimentul nord-coreean al lui Kim Jong Un, ciuma roșie a comunismului a produs numai ravagii. Nu doar că Vladimir Tismăneanu ignora aceste  „detalii istorice,” ci căuta să le justifice.

„Măsura autentică a celor pentru care revoluția este deopotrivă sensul și idealul suprem al vieții o dau aceste cuvinte ale lui Guevara: «Noi putem spune cu vorbele lui José Martí, că orice om adevărat trebuie să simtă pe obraz palmele pe care le primește pe obraz oricare alt om»“.

Convingeri comuniste („organ al Consiliului Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști

din Centrul Universitar București“),nr. 1, 1974, p.10.

Contradicția reprezenta, însă, „momentul dialectic“ sau calea regală pentru orice marxist.

Ode către Nicolae Ceaușescu

După seria de panegirice închinate liderilor comunismului internațional, Vladimir Tismăneanu revine pe malul Dâmboviței pentru căuta calități de sfinx în portretul cizmarului de la Scornicești. Iată o intervenție pe marginea unui colocviu intitulat: „Studenții și spiritul revoluționar în procesul făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate.“

„Spiritul revoluționar comunist năzuiește să stîrpească pentru vecie orice umilire, orice înjosire a omului, să-i asigure adevărata sa demnitate. A lupta pentru socialism înseamnă a lupta pentru demnitatea omului, pentru deplina sa afirmare ca demiurg al istoriei, pentru că așa cum accentua recent tovarășul Nicolae Ceaușescu «socialismul reprezintă societatea cea mai umană. […] Spiritul revoluționar comunist înseamnă conștiința rolului istoric primordial al proletariatului, și de aici adeziunea la principiile și la morala acestei clase. În opoziție cu fariseismul mieros al burgheziei, morala proletariatului proclamă transparența relațiilor umane în socialism, înfiereazăipocrizia și cabotinismul, disimularea și defetismul»“.

Amfiteatru, nr. 12, decembrie, 1973, p. 8.

Discursurile lui Nicolae Ceaușescu erau citate ritualic în volumul dedicat Școlii de la Frankfurt, dar și-n anumite articole științifice, precum cel din 1976, intitulat „O abordare sociologică a comunicării politice“ (Viitorul Social, vol. 5, no. 3, pp. 502-508; co-autor: Mihai Milca).

Indicațiile secretarului general al Partidului Comunist Român aveau, cel puțin declarativ, valoarea unei busole care indică mereu nordul — Ceaușescu era izvor de legalitate și încarnare a principiilor de acțiune politică.

În timp ce minerii din Valea Jiului își cereau drepturile salariale, pe când Papa Ioan Paul al II-lea își prelua mandatul de Suveran Pontif iar francezii îl alegeau pe Jacques Chirac la conducerea Republicii, politologul din Primăverii declara:

„Sinteză originală, expresie remarcabilă a marxismului creator în contemporaneitate, concepția filozofică și politică a Secretarului General al Partidului nostru, tovarășul Nicolae Ceaușescu reprezintă prin viziunea generală, prin complexitatea, polivalența și bogăția de semnificații pe care le comportă, nu atât un ansamblu de idei de incontestabilă valoare teoretică, cât mai ales un model de raportare intelectuală la realitățile sociale de astăzi, așa cum o dorește o întreagă dezvoltare a marxismului și a mișcării muncitorești. Punctul de vedere al totalității concrete care stă la baza înțelegerii dialectice a societății și istoriei este indisociabil de imperativul transformării revoluționare a lumii… Nicolae Ceaușescu accentuează asupra faptului că nu trebuie să ne mulțumim cu ceea ce s-a spus odată, ci să reconsiderăm unele teze dacă viața, realitățile, faptele demonstrează că ele nu mai corespund…. De aceea, putem vorbi despre umanismul revoluționar, caracteristic gândirii tovarășului Nicolae Ceaușescu, care constituie calea, dar în același timp, finalitatea operei istorice de renovare etico-politică a lumii omului.“

(Viața studențească, nr. 5, februarie, 1978, p. 3)

Sunt pasaje întregi care vor putea fi incluse într-o viitoare ediție a volumului Antologia rușinii.

Într-un alt eseu din 1974, Tismăneanu declama:

„Spiritul revoluționar presupune curajul de a gîndi realitatea în toată complexitatea ei, pentru că, așa cum sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu: «A fi cu adevărat marxist-leninist înseamnă a fi un explorator îndrăzneț și experimentat al drumului nou pe care îl deschide [sic!] omenirii socialismul și comunismul, un cutezător vizionar al zilei de mîine, pornind de la realitățile și cerințele arzătoare ale zilei de azi, precum și de la concluziile generalizate pe plan teoretic, ale experienței de ieri și de azi»“.

Utilizând un jargon filozofard, Vladimir Tismăneanu a scris elogii la adresa lui Nicolae Ceaușescu deloc diferite, în spirit, față de textele encomiastice ale lui Adrian Păunescu ori C.V. Tudor. Pe când un scriitor de talia lui I. D. Sîrbu era marginalizat la Craiova, Vladimir Tismăneanu avea acces la tribună. Și ce făcea? Critica proza fondatorilor Școlii de la Frankfurt, pe care-i găsea vinovați pentru elitismul burghez, pentru decuplarea Partidului de la agenda muncitorească și pentru estetizarea mesajului revoluționar al ideologiei comuniste. Validat timpuriu de sistemul de educație socialistă, un Vladimir Tismăneanu maturizat a căutat apropierea de cei care i-ar fi putut deschide porțile către înalta nomenclatură.

În 1981, Tismăneanu publică la Editura Politică din București, împreună cu Virgil Măgureanu, un „Mic dicționar socio-politic pentru tineret”, destinat activiștilor PCR. Omagiile aduse lui Ceaușescu nu lipsesc nici aici (p. 166):

„Relevînd semnificațiile adînci ale d.s. [democrației socialiste – n.m.], secretarul general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România, tovarășul Nicolae Ceaușescu, arăta: «…Societatea noastră, care a lichidat pentru totdeauna orice formă de exploatare și asuprire socială și națională, înfățișează tabloul garantării unor reale și profunde drepturi și libertăți democratice, asigurînd participarea egală la muncă a tuturor, retribuția în funcție de aportul social al fiecăruia, manifestarea neîngrădită a maselor în toate compartimentele societății, guvernarea țării de către poporul însuși, aceasta constituind o cerință obiectivă și, în același timp, garanția construcției cu succes a societății socialiste multilateral dezvoltate»“. 

Folosind un limbaj sofisticat și ermetic, menit să mascheze adevăruri crude și dureroase despre persecuția regimului Ceaușescu la adresa iubitorilor libertății, Vladimir Tismăneanu a practicat, în plină dictatură comunistă, duplicitatea nonșalantă și bovarismul etic. El face parte din suita de intelectuali care, în loc să tacă, au perpetuat minciuni toxice, contribuind la menținerea unui sistem politic anti-național, anti-creștin și anti-uman.

Într-o vreme când întunericul se instalase la orașe și sate, Tismăneanu aplauda direcția trasată de Nicolae Ceaușescu (MD, p. 252):

„PCR contribuie plenar la întărirea solidarității dintre țările socialiste, la creșterea forței și prestigiului socialismului în lume, la strîngerea unității cu toate partidele comuniste și muncitorești, cu mișcările democratice și progresiste din toate țările“.

Critica rațiunii capitaliste

Mentor al noilor cadre, Tismăneanu spunea despre NATO că este o organizație care „stimulează cursa înarmărilor și staționarea de trupe pe teritorii străine”, fiind „un instrument al politicii S.U.A. de coalizare a forțelor reacționare împotriva mișcării pan-europene de luptă pentru libertăți democratice și afirmare națională”.

Aceasta este biografia unui intelectual de seamă, pe care comunitatea academică l-a gratulat cu titluri de doctor honoris causa și căruia Societatea Timișoara, împreună cu Grupul pentru Dialog Social, i-au oferit distincții și premii prestigioase.

Nu putem trece cu vederea nici faptul că această carieră timpurie i-a adus lui Tismăneanu și beneficii substanțiale. Tatăl său, Leonte Tismăneanu, un fost luptător comunist în Războiul Civil din Spania, și-a folosit influența pentru a-și plasa fiul în poziții de putere. Astfel, familia Tismăneanu a trăit confortabil într-o perioadă în care majoritatea românilor trăiau în sărăcie și frică.

După plecarea din țară (septembrie 1981), Vladimir Tismăneanu a reușit să-și refacă imaginea publică, prezentându-se intelectualilor americani din cercul Partidului Republican (inspirat de figura lui Reagan) drept critic acerb al comunismului național. În realitate, Tismăneanu fusese toată viața un adept al internaționalismului socialist, detestând în sinea lui, poate, doar educația rudimentară și orizontul protocronist-autohtonist al lui Nicolae Ceaușescu.

Întrebări care ne dor

Trădarea intelectualilor nu este un fenomen nou și nici izolat. De-a lungul istoriei moderne, au existat mereu oameni de litere care au cedat tentației puterii, renunțând la principiile morale pentru a obține favoruri și influență.

Să observăm că n-am comentat aici viața privată a domnului Tismăneanu. Magnitudinea cazului este mult mai mare. Ne punem întrebarea: cum ar fi arătat, în Germania anilor 1950, o comisie de condamnare a crimelor naziste condusă, mutatis mutandis, de Carl Schmitt sau Ernst Jünger?

Dincolo de-o simplă răfuială în lumea intelectuală românească, ne interesează altceva: de ce n-a funcționat nicio clipă logica lustrației? Cum exact s-a produs amnezia instituțională atunci când, sub conducerea Președintelui Traian Băsescu, Statul român i-a oferit lui Vladimir Tismăneanu (și nu domnului Ticu Dumitrescu) enorma cinste și onoare de-a conduce echipa de analiză a istoriei comunismului carpato-danubiano-pontic?

Vom conchide această scurtă analiză cu următoarea observație: Vladimir Tismăneanu a fost tot timpul la putere. L-a elogiat pe Ceaușescu, l-a aplaudat pe Reagan, l-a intervievat pe Ion Iliescu, s-a folosit de prietenii lui Traian Băsescu, pentru a reveni la susținerea stângii întrupată de Bernie Sanders și Joe Biden.

Cameleonic, servil și oportunist, profesorul de la Universitatea din Maryland n-a ratat nicio ocazie de-a fi paharnic la curtea regelui. N-a susținut niciodată principii, ci doar pe Principele aflat pe jilțul puterii. În acest fel, și-a slujit sieși, fără jenă și fără tihnă. Obrazul gros l-a făcut să nu roșească niciodată.

Revelațiile produse de arhivele digitale ne scot la iveală un portret șocant al tânărului leninist care, deși astăzi apără liberalismul internaționalist, odinioară se dedica denigrării orânduirii capitaliste.

Într-o țară plină de foști deținuți politici care au plătit cu sânge credința-n libertate, Vladimir Tismăneanu a avut obrăznicia de-a cere să conducă, taman el, o întreagă echipă de cercetători români care, în 2006, au redactat Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România. El n-a recunoscut niciodată cum anume, la vârsta matură de 30 ani, prezenta Partidul Comunist Român drept “forța motrice a adevărului istoric“, responsabil pentru dezavuarea “ordinii sociale burgheze”.

Îi vom lăsa pe foștii și actualii colaboratori ai profesorului Vladimir Tismăneanu să ne explice dacă ipocrizia și minciuna prin omisiune sunt criterii de promovare socială și profesională. Arheologia memoriei reprezintă un exercițiu de gimnastică morală obligatorie pentru orice societate.

Este vital să spunem tot adevărul despre trecutul celor care au profitat de regimul comunist, construindu-și o biografie falsă. Într-o vreme în care stafiile colaboraționismului bântuie spațiul public românesc, e important să știm cine sunt pedagogii neamului. Cine și cum anume s-a scris istoria condamnării comunismului?

Iată întrebări deschise, la care cercetătorii onești ai zilei de mâine vor căuta, suntem singuri, un răspuns exhaustiv. Suntem doar la începutul revelațiilor produse de arhivele digitale, accesibile oricărui cercetător al istoriei recente. Nu ne vom grăbi să tragem concluzii. Am preferat să lăsăm textele să vorbească.

Epilog
Intelectualii greșesc pentru că sunt oameni. Puțin la număr au fost cei scutiți de iluzii juvenile, ambiții prostești, naivități vinovate ori cecități morale. Orgoliul ne face mereu să păcătuim, dându-ne, afectați, mult prea multă importanță.
Totuși, ceea ce nu putem înțelege este absența desăvârșită a principiului căinței. N-am găsit niciodată-n biografia personajului nostru un singur moment de cernere, stări  de regret sau chemarea vie la reflecție auto-critică. Poate nu e prea târziu.
Într-un articol din 1994 (Romania’s Mystical Revolutionaries: The Generation of Angst and Adventure Revisited, East European Politics and Societies and Cultures, 1994, vol. 8, no. 3, pp. 402-438), profesorul Tismăneanu declara, împreună  cu Dan Pavel, următoarele:

„Pînă recent, activitățile intelectualilor asociați Legiunii Arhanghelului Mihail au fost acoperite sub un văl de tăcere și prezentate ca un amănunt efemer, aproape nesemnificativ, al tumultuoșilor lor ani de ucenicie. Nici unul dintre acesti intelectuali nu s-a apucat să-si cerceteze constiinta pentru a detecta motivele obsesiei lor de tinerete. Ce a urmat după 1940 a fost un lung si, trebuie să spunem, reușit exercițiu de amnezie voită. Și, totuși, angajamentul fascist al ‘Generatiei Tinere’ și identificarea ei cu Garda de Fier au fost cea mai directă expresie a naționalismului și a antisemitismului care răspîndite astăzi în Europa de Est.”

Să spunem, în treacă, că toți susținătorii Mișcării Legionare au plătit cu vârf și îndesat pentru culpele reale sau imaginare ale tinereții lor. Unii, precum Radu Gyr sau Nichifor Crainic, au făcut ani grei de pușcărie. Alții au fost sever marginalizați. Vintilă Horia a primit Premiul Academiei Goncourt, dar, în urma unei violente campanii de defăimare duse în presă, ceremonia de premiere a fost suspendată.
Tânărul Eliade s-a ocupat de literatură, religiozitate, yoga, mătrăgună și cultur arhaice, nefiind un specialist al ideologiilor moderne. Aflat sub vraja mentorului lui Nae Ionescu, autorul romanului „Maitreyi“ s-a înșelat în judecățile și aprecierile politice. Chiar dacă a trăit într-o Românie democratică, Eliade nu cunoștea, în toamna anului 1937, dimensiunea apocaliptică a nebuniei naziste.
În 1938, a fost arestat în lagărul de la Miercurea Ciuc, dorind ulterior să părăsească țara. După 1947, savantul a ignorat complet orice controversă politică. Cu toate acestea, decenii bune de la moartea profesorului de istoria religiilor din Chicago, cercetătorii continuă să chestioneze posibilul antisemitism al unui geniu incontestabil.
Pe Mircea Eliade (ca și pe Martin Heidegger) îl salvează câteva interogații fundamentale despre sensul Ființei și experiența sacrului, despre tehnologie și umanism, despre teroarea istoriei și ciclurile temporalității cosmice. Gânditori fascinați (și amăgiți) de promisiunile Dreptei conservatoare, tradiționaliste sau, de-a dreptul, național-socialiste, ei rămân în posteritate cu o operă filozofică de sine stătătoare, necontaminată de virusul vreunei doctrine radicale.
Păstrând proporțiile comparației, Vladimir Tismăneanu n-a fost un gânditor al politicului, ci doar o râșniță de cuvinte vărsate, precum laptele condensat, în cafeaua dulce a unor potentați.
Printr-o suită de acrobații moral-intelectuale, Vladimir Tismăneanu a distrus mitul utilității cărturarului angajat. El n-a căutat niciodată adevărul, ci puterea. Zeci de ani, n-a vorbit decât despre comunism: inițial într-un sens admirativ, apoi în termeni derogatorii. Deși s-a socotit far călăuzitor al intelighenției românești din exil, Tismăneanu n-a scris nimic relevant despre orizontul metafizic al existenței umane. Poate și pentru cǎ, din fragedǎ pruncie, îi neagă importanța.
Mihail Neamțu
Post-scriptum: Datorăm regretatului Radu Călin Cristea o primă bibliografie a scrierile din tinerețe ale lui Vladimir Tismăneanu.
  • „Noua stîngă“, Mic dicționar social-politic pentru tineret, prescurtat MD, Editura Politică, 1981, pp. 312-313, în „Noua stîngă între utopie și disperare“, text prescurtat, Revista de filozofie, cu inițialele RF, nr. 4, 1974, pp. 557-562, în „Antinomii ale moralității abstracte“, Viața Studențească, prescurtat VS, nr. 25-26, 19 iulie 1977, p. 9, în „Noua stîngă și revoluția“, I, VS, nr. 33, miercuri, 19 august, 1981, p. 9 și în „Noua stîngă și revoluția“, II, VS, nr. 34, miercuri, 26 august, 1981, p. 9, în „Contractul cu utopia“, I, în VS, nr. 22, miercuri, 22 VII, 1981, p. 9 și „Contractul cu utopia“, II, în VS, nr. 23, miercuri, 29 VII, 1981, p. 9;
  • „Școala de la Frankfurt și destinul subiectivității“, Contemporanul, prescurtat C, nr. 49, 3 decembrie, 1976, p. 4, în „Școala de la Frankfurt și dialectica negativității – Elemente pentru o metacritică a «Teoriei critice»“, în RF, nr. 1, 1981, pp. 70-79, în „Marxismul și dezbaterile de idei contemporane“ (recenzie la volumul lui Gh. Al. Cazan – „Marxismul în gîndirea contemporană“, Editura Politică, 1974), în Amfiteatru, prescurtat A, nr. 5, mai, 1974, p.10;
  • „Noua filozofie și tentația oraculară“, Amfiteatru, nr. 6, iunie 1980, p.10.
  •  „Dialectică și istorie – despre Ontologia existenței sociale“, în Amfiteatru, nr. 4, aprilie 1975, p. 142);
  • A. Gramsci (în „Opinii contemporane în problema filozofiei marxiste – Antonio Gramsci“, în RF, nr. 1, 1977, pp. 39-40, în „Necesitate și voință istorică la Antonio Gramsci“, în Amfiteatru, iulie 1975, p.178, în „O carte-argument pentru marxismul creator“, în VS, nr. 11, 13 martie 1974, p. 7;
  • „O retușare a «teoriei critice» marcusiene: contrarevoluție și revoltă“, în RF, nr. 1, 1975, pp. 73-75, în „O antologie reprezentativă“, în VS, nr. 20, 17 mai 1977, p. 8;
  • „Th. W. Adorno sau iluzia negativității ca salvare“, în A, nr. 11, noiembrie 1980, pp.10-11;
  • „Ipostaze ale radicalismului «hegeliano-marxist»: experiența Karl Korsch“, în RF, nr. 3, 1977, pp. 349-356;
  • „Jürgen Habermas și contradicțiile «teoriei critice»“, în C, nr. 30, 29 iulie, 1977, p. 4;
  • „Max Horkheimer și șansele reconstrucției metafizice“, în A, nr. 1, ianuarie 1981, pp.10-11, ș.a.

 

 

Donează pentru proiectul MihailNeamtu.eu

„Pentru ca răul să triumfe, e suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.” (Edmund Burke)

Noi suntem Mișcarea Națională de Rezistență împotriva tuturor rătăcirilor ideologice ale ultimilor decenii. Iată de ce vă solicităm sprijinul generos pentru anul 2024.

Donațiile dumneavoastră vor acoperi cheltuielile de transport și cazare a echipei mele, dar și închirierea unor sali, costurile de filmare, montaj, post-producție (burtiere, efecte grafice, muzică, subtitrări, animație, etc). Vă mulțumesc!

- Mihail Neamțu

Om de știință de la Harvard: Riscul de război nuclear nu a fost atât de mare de la criza rachetelor din Cuba din 1962

Mihail Neamtu

Prietenii mă văd ca pe un scriitor, educator și om politic. Dușmanii ar prefera să nu mă vadă deloc. În fiecare zi, merită să luptăm pentru o Românie deșteaptă, adică trează spiritual, sănătoasă trupește, prosperă economic, puternică militar și întinerită demografic. În marele concert al națiunilor europeană, vocea noastră are un timbru aparte.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked

  1. Cameleonii trebuie ajutati sa dispara de pe scena politico mediatica romaneasca. Societatea sa se purifice incercand sa promoveze pe aceia care detin valori morale Si competente profesionale capabili sa formeze o noua clasa politica romaneasca. Domnul Mihai Neamtu este omul competente care nu se multumeste numai SA vorbeasca ci trece la actiune folosindu se de Argumente obiective scrise negru pe alb..Exemplul de daruire pentru cauze nobile politice Si culturale romanesti Al domnului Neamtu ar trebui urmat de tineri si mai tineri intelectuali patrioti gata sa si serveasca Tara si Natiunea Romana..

  2. Mihail Neamțu,
    Apreciez gândirea critica și talentul literar pe care îl exprimi în acest articol despre oportunistul și Vladimir Tismăneanu. Pe cind prezentarea oportunismului politic al Anei Blandiana care a excelat prin poeziile “Slava lui Lenin,” poezia cu acceleratoarele de pe Argeș precum și altele prin care a contribuit la spiritul de entuziasm comunist al generație mele. Ea este una din personalitățile culturii Române care a stimulat dragostea mea pentru marxism. Apoi cum Ana Blandiana a devenit dizident comunist cu plimbări în zeci de țări ale lumii, iar eu am plătit cu viața primului meu copil pentru ca am refuzat să critic Biblia intr- o conferință publică și pentru căsătoria mea cu un inginer crescut intr- o familie evanghelica?
    In vremea regimului comunist Roman, adevaratii disidenti politici si nu cei confecționați plateau cu viața sau anihilarea lor in orice spațiu de activitate publica, în timp ce poeta Ana Blandiana se bucura de numeroase privilegii. De ce lipsa de integritate intelectuale a Anei Blandiana prin a recunoaște adevărul despre convingerile ei politice propagate corect în media și cultura Română comunistă asociat cu explicații și scuzele de rigoare ? Pentru a continua să se bucure de beneficii printr- un nou oportunism politic oferit de contextul istoric de după 1989?
    La fel ca alți Români în număr mare aș aprecia dacă tu ai acorda atenție și prezenta adevărată față a poetei Ana Blandiana, desigur cu considerație pentru poezia ei si înființarea unui museu de prezentare a crimelor comunismului.

{"email":"Email address invalid","url":"Website address invalid","required":"Required field missing"}

Alte articole