Cum a ajuns Vladimir Putin să aibă controlul total asupra Rusiei?
După ieșirea din scenă a lui Elțîn, șeful puterii executive a fost desemnat printr-un act succesoral. Vladimir Putin venea cu amprenta unei copilării petrecută într-o familie modestă din Sankt Petersburg. Sub raport cultural, orașul lui Pușkin, Lomonosov și Ceaikovski era simbolul deschiderii Rusiei către Europa.
Politic vorbind, Leningrad a fost metropola măcinată de neliniștile corifeilor bolșevici: agitatorul Grigori Zinoviev (1883‑1936), administratorul Serghei Kirov (1886‑1934), ideologul Andrei Jdanov (1896‑1948), dar și revoluționarul Leon Troțki (1879‑1940), ales președinte al Sovietului din Petrograd și șef al Comitetului Militar Revoluționar.
În faimoasa „duminică sângeroasă” (22 ianuarie 1905), pe străzile construite de șerbii lui Petru cel Mare s-au petrecut încleștări letale, care l-au scos în prim plan nu doar pe preotul Gheorghi Gapon (liderul procesiunii pașnice), ci și pe ateul Grigori Evseievici Zinoviev.
Trupele armatei imperiale au tras cu muniție de război în pieptul protestatarilor înfometați. Teologi de seamă, precum părintele Pavel Florenski, au reacționat după masacrul din fața Palatului de Iarnă, criticând represaliile puterii oficiale care, în fond, se temea de reluarea acțiunilor teroriste de la finele veacului XIX care l-au ucis pe țarul Alexandru al II-lea. Organizarea sindicală a muncitorilor a continuat în clandestinitate.
După un deceniu și mai bine, Petrograd a găzduit și grevele masive și revoltele de stradă ale fatidicului an 1917. Și-au plâns atunci durerea și neputința văduvele soldaților uciși pe front în primul război mondial, dar și țăranii înfometați care cereau pâine și pace. S-a mobilizat proletariatul din fabrici și uzine, dar și anumite pături orășenești.
La 26 februarie, țarul Nicolai al II-lea a ordonat trupelor să tragă asupra protestatarilor și câteva zeci de oameni au fost uciși. A doua zi, garnizoanele au refuzat să mai deschidă focul și s‑au alăturat demonstranților. Sub presiunea Dumei, Nicolae al II‑lea a abdicat în 2 martie, aducând la un abrupt și neașteptat sfârșit domnia Romanovilor.
O dinastie veche de trei sute de ani lăsa loc instalării unui guvern provizoriu condus inițial de prințul Lvov iar apoi de Aleksandr Kerenski. Chiar și după abolirea monarhiei absolutiste (marcată prin abdicarea țarului și arestul acestuia la domiciliu), noul regim republican a fost vehement contestat de consiliile ori sovietele radicalilor de Stânga care-și doreau măsuri și mai drastice.
Tot atunci și tot în Sankt Petersburg, spun anumite izvoare, tânărul Dimitri Șostakovici, având doar 11 ani, s-a dus împreună cu tatăl său să-l întâmpine pe liderul Vladimir Ilici Ulianov. Liderul revoluției comuniste, proaspăt sosit din Elveția în stația de tren Finlanda, a rostit atunci faimoasele „teze din aprilie”.
Zeci de mii de exemplare din ziarul Pravda au fost distribuite populației și, până în octombrie 1917, brigăzile bolșevice preiau controlul mișcării muncitorești. În toamnă, garda roșie condusă de Lenin și Troțki a ocupat clădiri-cheie din Petrograd și a răsturnat guvernul Kerenski, socotit prea blând cu foștii asupritori.
Palatul de iarnă e asaltat. Miniștrii sunt arestați. Ultimele simboluri ale trecutului sunt sfărâmate. Vulturul bicefal e sfâșiat. Avocații morții lui Dumnezeu, rupți de moralitatea tradițională, ajung să pună-n practică nihilismul politic, deturnând ideile reformiste pentru a transforma totul într-o dictatură personală a lui Vladimir Lenin. Săvârșită de muncitori frustrați și intelectuali agitați, finanțată din Germania, promovată de briganzi, revoluția comunistă s-a consolidat rapid într-una din cele mai sărace țări de pe mapamond.
Punctul de plecare? Sankt Petersburg. A urmat apoi războiul civil și asasinarea țarului într-o țară predominant agrară, afectată de penurie și consecințele dramatice ale primului război mondial.
Cronicile zgomotoase ale unor evenimente epocale din istoria Rusiei nu l-au lăsat indiferent pe tânărul Vladimir Putin. Cel mai tare l-au marcat, însă, relatările mamei despre asediul orașului Leningrad din timpul celui de-al doilea război mondial.
Blocada trupelor germane și finlandeze care-n ziua de 8 septembrie 1941 au încercuit orașul de pe Neva (până la momentul eliberării sosit abia-n 27 ianuarie 1944!) reprezintă un tablou central în fresca eroică a mitologiei sovietice. Aproape de trei milioane de ruși au suferit bombardamente continue, la temperaturi de –20°C (sau chiar–40 °C) în condiții drastice de subnutriție (primind 150–200 grame de pâine de proastă calitate pe zi). Sute de mii de oameni au murit atunci, în primul rând din cauza frigului și foamei.
Vladimir Spiridonovici Putin și Maria Ivanovna (născută Șelomova), erau muncitori obișnuiți. Tatăl lui Putin a fost marinar în flota de submarine, însă invazia nazistă l-a determinat să se înroleze ca voluntar în batalioanele NKVD. Aflat într-o misiune de sabotaj desfășurată-n spatele liniilor germane, Putin Sr. a fost obligat să se ascundă într-o mlaștină fetidă, în preajma căreia și-a pierdut peste douăzeci de camarazi.
Ulterior, a fost grav rănit de o grenadă, fiind purtat pe spate prin apele râului Neva sub tirul de focuri al trupelor germane. Asemenea întâmplări s-au întipărit în mintea viitorului președinte al Federației Ruse, care povestește-n memoriile sale despre suferința propriei sale mame înfometată până la epuizare și leșin.
Dintre cei trei băieți ai cuplului Vladimir și Maria, primul copil (Albert) a murit prematur iar cel de-al doilea (Victor) s-a stins după ce-a contractat difterie.
Unchii lui Vladimir Vladimirovici au pierit și ei în timpul asediului asupra orașului Leningrad.
Născut la șapte ani după eliberarea metropolei, tânărul Putin a cultivat memoria sacrificiilor făcute de „blokadnici”, mergând adesea la cimitirul Piskariovskoye pentru a depune într-un moment de pioasă reculegere flori și coroane. Tragedia personală s-a întrepătruns cu drama unei națiuni asediate de forțele hitleriste. Un frate pierdut din cauza războiului, rude ucise, mutilarea permanentă a tatălui și înfometarea cronică a mamei (salvată in extremis): iată prețul plătit de-o familie de simpli muncitori care visau să-și poată trimite unicul copil rămas în viață la facultate.
Vladimir Vladimirovici a studiat dreptul la Universitatea de Stat din Leningrad, unde-l întâlnește pe mentorul său Anatoli Sobceak, viitor reformator liberal al Federației Ruse. Devine ofițer KGB și e trimis la Dresda unde desfășoară misiuni de recoltare de informații în Germania de Est.
În orașul de granit, acolo unde zidurile purtau încă ecoul bombardamentelor ordonate de Churchill, tânărul ofițer a învățat ce înseamnă nu doar să recoltezi informații, ci și să păstrezi tăcerea, ca un veritabil alchimist al confidențialității.
Să spionezi, să recrutezi, să asculți – iată imperativele cotidiene asumate cu abnegație sovietică și răbdare stoică de Vladimir Vladimirovici Putin. A colaborat cu organizația est-germană Stasi, a șantajat profesori universitari, a manipulat și a instrumentalizat frica.
În toiul revoltelor populare din toamna anului 1989, ofițerul KGB descoperă fisuri adânci în fundația de beton armat a URSS. A înțeles rapid că slăbiciunea statului (oricare ar fi acesta) poate genera stări de haos necontrolat. Revenit la Sankt Petersburg, se implică-n probleme de comerț exterior și, ca adjunct al primarului, se remarcă prin eficiență și loialitate.
În 1997, Vladimir Putin devine șeful administrației prezidențiale pentru afaceri externe iar la 25 iulie 1998 este numit director al FSB (serviciul de informații pe care-l reformează după principiul obedienței oarbe față de structurile de putere ale Federației Ruse). După ce câștigă primul mandat prezidențial (26 martie 2000), Putin promite restaurarea ordinii sociale și redresarea economică a țării.
După numai câțiva ani, miliardarul Mihail Hodorkovski este arestat pentru nesupunere față de autoritatea Statului. Vladimir Putin și-a propus un singur lucru: să întărească puterea executivă prin lupta cu oligarhii, cât și pe plan extern (prin întărirea armatei naționale).
Inițial, un Vladimir Putin deschis și conciliant chiar s-a bucurat de simpatia Occidentului. Perceput ca un „liberal autoritar” (dacă nu cumva drept „un sincronist lovinescian”), Putin și-a dorit integrarea Rusiei în „lumea civilizată”. A existat chiar o „lună de miere” care a inclus gesturi de mărinimie, cum ar fi susținerea explicită a SUA în campania declanșată împotriva terorismului după 11 septembrie 2001.
Putin a acceptat închiderea unor baze militare ruse din Cuba. Președintele George W. Bush Jr. chiar a declarat, după prima lor întâlnire la Ljubljana, că l-a privit în ochi pe liderul Rusiei și că l-a descoperit ca pe o persoană de mare încredere („very straightforward and trustworthy”).
Pe timpul primelor operațiuni americane din Afganistan, SUA a avut chiar acces la bazele militare ale Rusiei din Asia Centrală. Moscova a criticat războiul din Irak, dar a promovat mai departe amiciția dintre Putin și diferiți lideri occidentali, precum Tony Blair, Gerhard Schröder sau Jacques Chirac (interesat de logica multipolarității).
Nu știm dacă Vladimir Putin învățase deja versurile superbului cântec „Blueberry Hill” (făcut celebru de inegalabilul Louis Amstrong), dar într-o zi senină de vară, senatorul Joseph R. Biden Jr. făcea, chiar în clădirea Senatului american, o declarație incredibilă: „Avem acum un lider în Rusia care, din propriile sale motive — și nu îl prezint drept un democrat de tip jeffersonian — își conduce națiunea spre o democrație deschisă. Aș îndrăzni să afirm că, de la Petru cel Mare încoace, niciun lider rus nu a privit atât de departe spre Occident și nu și-a plasat destinul în tabăra occidentală într-o măsură atât de profundă precum a făcut-o acest om” (16 mai 2002).
În aceeași perioadă, lideri politici europeni au vorbit chiar despre construcția unui „spațiu economic comun de la Lisabona la Vladivostok”, un proiect suspendat prin apariția revoluțiilor colorate din fostul spațiu sovietic.
Angela Merkel a cultivat pragmatismul, menținând starea de strânsă dependență a economiei rusești de energia ieftină a Federației Ruse. Diplomația telefonică a Berlinului n-a dat roadele așteptate.
În Marea Britanie, cazul Skripal (adică organizarea unui asasinat pe teritoriul unei țări suverane) a condus rapid la înghețul relațiilor bilaterale. Doar țări precum Slovacia sau Ungaria și-au menținut deschise canalele diplomatice de comunicare cu Moscova.
În America, indiferent de viziunea economică diferită a republicanilor sau a democraților aflați vremelnic la Casa Albă, proiectul expansiunii NATO (aplaudat, întâmplător, de RAND Corporation) a continuat neabătut.
În 29 martie 2004, sub administrația George W. Bush Jr., Alianța Nord-Atlantică integrează încă șapte state est-europene: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia. Pentru Vladimir Putin, era limpede faptul că Occidentul ignoră complet logica de securitate a Moscovei. Prin învecinarea directă a României cu Marea Neagră, NATO se apropia inacceptabil de granițele rusești.
Era o mutație tectonică menită să profite de o evidență empirică: armata Moscovei părăsise deja nu doar Cuba și Vietnamul, ci și toate celelalte baze militare din Europa de Est, retrăgând aproximativ 600.000 de soldați amplasați în RDG, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia (dar nu și România!).
(va urma)
